Cine-i aici?!

- Heeeiii ... e cineva aici? - întreb timid băgând capul pe uşă şi cum nu primesc niciun răspuns păşesc cu grijă înăuntru.
Chiar din prima clipă îmi atrage atenţia lărgimea spaţiului şi faptul că e aproape gol, nu e utilat aproape deloc, puţinele obiecte existente fiind mici şi risipite împrejur ceea ce accetuează senzaţia de neplin. Seamănă foarte bine cu un apartament nemobilat, proaspăt renovat, în căutare de proprietari. Singura mare deosebire este că acesta e abia luminat, ca un răsărit timpuriu. Sus, în faţă, două ochiuri mici şi rotunde de geam lasă să intre două coloane de lumină care se evazează uşor în două conuri precum cornetele de îngheţată şi se strivesc apoi de podea împrăştiindu-se în rotocoale lăptoase. Undeva deasupra se mai zăreşte o lumină îngustă albastră. Mi-e greu să identific sursa. Abia când ochii se obişnuiesc cu semi-întunericul zăresc scara interioară care urcă spre un nivel intermediar din care nu desluşesc decât o balustradă de lemn lăcuit. Lumina albastră pâlpâie. Probabil este un televizor sau un calculator.
- E cineva aiiiiiici? - întreb din nou înainte de a mă apropia să cercetez amănunţit
înlăuntrul acesta care ar trebui să fie cel mai fantastic interior al unui exterior banal. O masă, un scaun, în dreapta un dulap cu cărţi, lângă el un suport de CD-uri. Pe jos o combină muzicală. Şi masa şi scaunul, singurul la masă, sunt din cele mai simple, patru picioare metalice şi o bucată de lemn. Pe masă un caiet, un creion şi o gumă. Deschid caietul. Zâmbesc. Pare a fi al unui copil, dar cu siguranţă este al unui om matur. Fraze aruncate anapoda, calcule matematice, desene ce par fără nicio noimă, litere mari, din cele de început de capitol, migălite cu atenţie şi înzorzonate cu frunzuliţe, spirale şi bumbi rotunzi şi negri, scheme ale unor monştri industriali, mâini surprinse în cele mai diverse pozitii, trandafiri, baloane. De unde o fi găsit răbdarea să coloreze fiecare balon în altă nuanţă?! Răsfoiesc caietul. Probabil că sunt peste o sută de baloane. Îmi plac desenele cu mâini. O mână plantată într-un ghiveci din care a înflorit un trandafir. O alta care ţine între degete, ca pe un glob de cristal, Pământul. Studiez dulapul cu cărţi. N-am văzut niciodată un amestec mai eterogen. Nu seamănă una cu alta. Cine a ales şi a aşezat cărţile în dulapul acesta pare să o fi făcut-o cu intenţia de a nu aduce aproape două cărţi care să semene, la interior sau la exterior. Şi felul în care sunt aşezate pare să indice o candidă dezordine ordonată. Carti tehnice, de poezie, romane clasice, biografii, povestiri, cărţi istorice, proză scurtă, poliţiste, SF, teatru şi iar tehnice. Sunt aproape noi, coperţile şi cotoarele par neatinse, doar cele tehnice sunt mai uzate. Şi cele de poezie, ca şi cum formulele tehnice şi poemele stau la baza a tot ceea ce construim, înlăuntru sau în afară. Cine a citit cărţile de pe rafturi, ori a avut mare grijă de ele ori le-a răsfoit frivol. Şi cu siguranţă nu le-a citit de mai multe ori. Discurile în schimb par a fi grupate în jurul unui anumit stil, jazzul, dar şi aici găsesc muzică nouă şi veche, balade şi heavy metal, solouri de chitară sau clasici sobri. Urc la etaj pe scara spiralată. Un pat negru din fier forjat peste care zace răvăşit un cearceaf alb imaculat de sub care se profilează bombat o singură pernă. Un birou mic, un scaun rotund cu şurub şi aşa cum bănuiam un calculator. Pe peretele opus, un tablou din care zâmbeşte o fată. Dau click pe o tastă la întâmplare. "Password required". Ultima pe care o ştiam era mb1941. "Enter" Asta e! Ecranul albastru devine alb păstos şi începe să afişeze imagini care îmi sunt familiare. Pare un film documentar. Oameni, străzi, maşini, case, interioare. Din când în când ecranul se face albastru şi cercuri colorate explodează şi încep să se împrăştie măturându-l aleator ca o tornadă de culoare. Viruşi?! Dar imaginile din documentar se reiau ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi se derulează apatic precum un covor de iarbă ce se întinde singur înaintea paşilor înaintând. Deodată imaginea îngheaţă. Pe ecran apare un bărbat la o terasă comandând o cafea. "Sugar? Y/N" apare pe ecran ca şi cum un chelner nevăzut ar aştepta un răspuns de la mine. Apăs N şi imaginile îşi reiau alergarea una după cealaltă. "Milk? Y/N". Apăs din nou N iar imaginile continuă să se desfăşoare mulţumite de implicarea mea. Bărbatul duce ceaşca la gură şi dintr-o dată simt cum mă cufund cu totul în cafea. Mă împresoară din pereţi arome, aburi fierbinţi, gustul amărui dar delicat al cafelei. Mă pierd ca într-o baie caldă, înmiresmată şi înspumată, relaxat, topit. Ciudaţi pereţii aceştia. Mă apropii şi-i ating. Sunt moi la pipăit, moi şi calzi. Şi umezi, ca şi cum ar fi vii. Brrr ... mă cuprinde tremurul. Mă plec peste balustradă şi privesc în jos. Nu descopăr nimic altceva decât văzusem prima dată. Doar în faţa mea, drept înainte, două tuburi uriaşe de aerisire, cu două ventilatoare fixate în cap care se mişcă cu încetinitorul ca într-un film american de suspans, iar pe pereţii din stânga şi din dreapta două grile prin care răzbate vuietul oraşului. Nu-mi vine să cred! Asta-i tot?! Asta-i tot ce-i în capul meu? Nicio vânzoleală, niciun vuiet, nicio furtună?! Nu tu computere care să ţăcăne întruna, să trimită de la unul la altul tone de informaţii, nu tu printuri care să zboare, benzi magnetice care să ajungă la capăt de rolă şi să se învârtă descumpănite în gol, discuri de terabiţi care să se rotească cu viteze ameţitoare?! Nu tu oameni care să se calce în picioare, zbătându-se să aducă şi să lase, să ia şi să ducă?! Nu tu motoare care să duduie, sirene care să sune gălăgios, scurtcircuite pe cablurile supraîncărcate, aburi care ies din maşini duse la limita operaţională?! Nimic?!
Asta-i tot ce e în capul meu, un spaţiu imens nelocuit, un loc auster de şezut şi altul de pus capul, câteva cărţi, câteva muzici şi un cip mai mic decât o unghie mică?! Doamneee!!!

Aaa… şi un tablou cu o fată zâmbind…