Călduri

Bărbatul se culcase devreme. Era sfârşit. Nu din cauza oboselii cât a verii toride. Aerul devenise parcă o limbă de foc. Vântul adia uneori dar nu făcea altceva decât să răscolească o vâlvătaie deja pârjolind câmpurile, casele şi înlăuntrurile oamenilor. Şi peste toată căldura umiditatea. Soarele, cu roata-i de foc, o smulgea din pământ şi din frunze risipind-o apoi egal în aerul şi aşa îndestulat şi greu. Nu putea să adoarmă. Ferestrele larg deschise nu aduceau niciun pic de răcoare iar trupul înăbuşit nu găsea nicio alinare. Broboane de sudoare începură să-i acopere încet tot trupul ca o plagă nesuferită. Întâi îi acoperiră fruntea, apoi bărbia, spatiul de deasupra buzei superioare, subsoara, pântecul. Apoi uşurel totul. Bărbatul începu să se zvârcole. Era agasantă vara. Îi plăcea dar până la un punct. Apoi devenea nesuferită ca o femeie cuprinsă de angoasele propriei neputinţe. Nu era chip să adoarmă. Îşi cercetă ceasul. 12:07. Închise ochii. Degeaba. Ar fi putut aprinde lumina să citească câteva pagini din Houellebecq, sau pur şi simplu să-şi plimbe privirile pe pereţi. Dar becul ar fi făcut şi mai multă căldură. Aţipi de câteva ori fără să adoarmă, ca o maşină al cărei motor icneşte, se roteşte, dar nu capătă avânt. Începu să se îngrijoreze. Ziua următoare avea să cadă implacabil peste precedenta şi n-avea să ţină cont în niciun fel de moleşeala sa trupească. Avea să vină tot dimineaţă la 5, avea să-i ceară cu neobrăzare să-şi mişte trupul chinuit la baie, să mănânce rapid, să se îmbrace şi s-o şteargă la lucru. N-avea să-l ierte nicicum de partea asta cu lucrul. Niciuna nu-l iertase vreodată. Strânse pleoapele şi încercă să găseacă un gând luminos, o amintire plăcută care să-l facă să se topească în dejurîmprejur. Încercă cu Ana-Maria. Colţurile buzelor prinseră a aluneca uşor spre urechi. Imaginea era limpede şi vie. Apoi urmă alta şi alta şi alta. Secvenţe scurte ca nişte flashuri. Buzele, coapsele, picioarele lungi, zâmbetul, săruturile, îmbrăţişările. Apoi imaginile deveniră tot mai mici şi mai cenuşii, mai greu de descifrat, până când totul deveni negru, complet negru.
- Maaaamiiiiiiiii ... - se auzi dintr-o dată ca un pumnal ascuţit spintecând mârşav noaptea.
Bărbatul tresări. Adormise. Nu ştia de cât timp, probabil nu de mult. Primul impuls fu să se ridice şi să se repeadă spre hol. Apoi se dezmetici şi realiza că e strigătul unui copil mic de undeva din vecini.
- Maaaamiiiiiiiii ... maaaamiiiiiiiii... maaaamiiiiiiiii... - continuă să se audă la intervale egale. Nu era un strigăt, nu era o chemare, era o jelanie prelungă şi dureroasă. Copilul plângea, apoi se oprea din plâns, o striga pe maică-sa şi începea iar să plângă. Strigătul se ridica puţin deasupra caselor, se rostogolea nedumerit de câteva ori în aer, apoi pornea a coborî peste casele din jur şi a se înşuruba şerpeşte printre ele, ca fumul coşurilor pe sub norii aplecaţi până aproape de pământ. Bărbatul simţi ţipătul copilului înfigându-se în trup ca o săgeată înroşită în foc. Îi străpunse călciul, apoi urca prin piciorul drept, prin bazin, prin stomac, prin piept, prin gât, oprindu-se în cele din urmă în creier. Era sfâşietor glasul copilului, ca un urlet de lup la porţile împărăţiei lui Hades. Un nod i se puse în gât, împiedicându-l să respire egal şi cuminte. Săgeata începu să se răsucească sfâşiindu-i măruntaiele. Îşi simţi ochii umezi. Broboanele de sudoare alunecaseră de pe sprâncene la baza ochiului unde începură să formeze un mic lac. Se ridică, închise nervos fereastra şi se culcă la loc.
Glasul continua însă să se audă ca o placă de pick-up zgâriată scurt între a o sută treizeci şi treia şi o sută treizeci şi patra încrustare, ceea ce împiedica acul să mai înainteze şi-l aducea de fiecare dată prizonier pe şanţul dinainte. O vreme avu senzaţia că se aud mai multe glasuri şi că sunt mai mulţi copii care plâng, dar realiză că celelalte glasuri erau doar ecouri ale primului în craniul său ameţit de nesomn. Ştia cine e copilul. Era al unei femei tinere şi firave până la transparenţă din casa lui Moş Glod. După ce murise moşul cineva o adusese în casa goală pe femeie şi pe cei doi copii ai săi, unul de vreo 2-3 ani şi celălalt de vreo 4-5. Erau blonzi şi murdari, cu hainele şi mucii atârnând pe ei. Din când în când femeia îi spăla, îi ferchezuia, le punea haine curate şi îi scotea pe stradă la plimbare. Rar. De obicei stăteau în curte şi se jucau cu ce găseau prin gospodăria lui Moş Glod, lemne, cuie, bucăţi de ţiglă, diverse fierătanii îngrămădite într-o cutie veche de halva, capse, catarame, şurubelniţe mici, şuruburi, nasturi, mânere de uşi şi o mulţime de alte nimicuri. Bărbatul îi zărise de mai multe ori şi se întrebase de fiecare dată îngrijorat din ce trăiesc. Femeia era toată ziua acasă şi la cât era de firava avea îndoieli că ar fi putut munci undeva chiar de-ar vrut. Îi era teamă ca nu cumva un şofer mai puţin atent să privească prin ea dincolo şi s-o lovească din nebăgare de seamă cu maşina. Nopţile era altceva. Femeia lipsea adesea de acasă căci copiii prindeau a plânge uneori şi nimeni nu le era aproape pentru a-i alina. Bărbatul avea bănuiala că femeia ieşea noaptea pe centură să facă un ban.
- Maaaamiiiiiiiii ... maaaamiiiiiiiii ... maaaamiiiiiiiii. ..
Jelania copilului continua să se audă şi cu fereastra închisă. Bărbatul se ridică din pat şi se duse la baie. Avusese o perioadă dificilă, era plin de gânduri neliniştite, de dorinţi neostointe, de dureri, ale sale şi ale altora. Ţipătul nu pica deloc bine. Dădu drumul la apă, apoi trecu jetul pe duş şi intră în cadă. La primul strop se cutremură, apoi corpul se obişnui cu apa rece şi simţi cum răcoarea începe să-l împresoare. Stropii de apă însă jupuiau de pe trupul său doar dogoarea insuportabila nu şi gândurile mizerabile. Ridică faţa şi lăsă apa pulverizată să-i biciuie obrajii şi ochii, mai ales ochii.
- Maaaamiiiiiiiii. .. maaaamiiiiiiiii ... maaaamiiiiiiiii...
Ţipătul nu contenea. Avea îndoieli însă că mai aude glasul copilului. Susurul apei ar fi trebuit să-l acopere. Ceea ce îl izbea în timpane nu putea fi decât o copie înregistrată de creierul său pe care acesta continua să o reproducă ca şi cum ar fi încercat să se substituie originalului. Se concentră asupra stropilor de apă căzând pe fundul căzii. Făceau un zgomot asemănător ploii dar mai puţin monoton, mai puţin sălbatec. ÎI cuprinseră frisoanele. Opri apa, îşi tamponă uşor trupul cu prosopul şi se întinse în pat. Glasul se auzea tot mai încet.
- Maaaamiiiiiiiii. .. maaaamiiiiiiiii ...
Frisoanele continuau să-l zguduie. Bărbatul spera că puştiul a obosit şi că are să adoarmă datorită oboselii acumulate prin zbuciumul îndelung. Dar jelania continua să se audă. Tot mai încet dar încă desluşit. Nu-şi mai amintea cât a durat. Poate o oră, poate două, poate mai multe. De fapt nici nu-şi aminteşte să se fi oprit, fusese din ce în ce mai stinsă până când vântul dinspre mare acoperise plânsetul cu vuietul valurilor spărgându-se de mal.

Dimineaţă se trezi obosit. Dormise prost şi visase plânset de copil. Era semn de veste rea. N-avea niciun chef de mers la muncă. N-avea chef de nimic, nici de viaţă nu avea. Făcu câteva mişcări de înviorare, se îmbrăcă rapid, aruncă în gură o bucată de plăcintă, înşfăcă un măr în drum spre uşa şi ieşi. În dreptul casei lui Moş Glod erau mai multe maşini oprite. Şi oameni mişunând deşi era devreme tare. Trecând prin dreptul curţii aruncă curios un ochi prin poarta deschisă. Doi bărbaţi în combinezoane albe scoteau într-un cearceaf un trup înţepenit. Închise ochii. O săgeată înroşită în foc îi străpunse călcâiul, urcă uşor prin piciorul drept, prin bazin, prin stomac, înfingându-se în cele din urmă în piept...

Anjeta