Gaia

Fluturaş Grigore se naşte în 1968 într-un sat sărac din inima Bărăganului. Băbeşti este o insulă de case mici, majoritatea din chirpici, într-un ocean de grâne. Pentru Fluturaş lumea copilăriei are doar două dimensiuni una paralelă cu pământul şi alta perpendiculară pe el. Ea se întinde doar până la capătul uliţei, preţ de şase case spre stânga şi douăsprezece spre dreapta. De acolo încep lanurile de grâu, de porumb, de orz, de ovăz. Bărăganul e grânarul ţării. Dincolo de spicul de grâu nu mai există nimic, doar cerul. Fluturaş are o copilărie fericită, din coceni de porumb şi frunze face tractoare ce ară hamice glodul uscat şi prăfos al bătăturii adunând boabele de porumb risipite egal. Are multe tractoare Fluturaş, aproape la fel de multe câte are şi IAS-ul. Ar fi putut face din coceni şi din frunze maşini şi trenuri, vapoare şi avioane, căci are fantezie şi-i merg mâinile, dar nu ştie ce-s acelea, n-a auzit vorbindu-se despre asemenea grozăvii. Părinţii lui Fluturaş sunt ţărani, cum ţărani au fost părinţii lor şi părinţii părinţilor lor cu toţi bunii lor. Dimineaţa îşi iau sapa pe-un umăr şi traista cu mămăligă, ceapă, brănză şi apă pe celălalt şi pleacă la câmp. Vin seara când se întunecă. În timpul recoltei se lucrează zi lumină. Tractoarele fac treabă bună, dar unde nu pot tractoarele trebuie să ajute şi oamenii. E mult de ajutat. Lumea lui Fluturaş a căpătat o nouă dimensiune într-o zi de marţi când urca uşurel dinspre opt înspre nouă ani. Avea sapa pe-un umăr şi traista cu mămăligă, ceapă, brănză şi apa pe celălalt. Sapa nu e mereu necesară dar face într-un fel parte din îmbrăcăminte, e şi pentru bărbaţi ca şi pentru femei o prelungire artificială a mănecii cămăşii. În ziua aceea încărca baloţii de paie în remorca tractorului, aceeaşi remorcă ce-i adusese înghesuiţi dis de dimineaţă în inima câmpiei. În zare lanurile dispăreau abia perceptibil sub dinţii de oţel ai combinelor precum frunza de dud sub maxilarele nesătule ale omizilor. Asta până când… până când dintr-o dată din lanul de grâu înghiţit de combine îşi făcu apariţia o clădire ciudată. Copilul se opri şi arătă cu degetul în depărtare.
- Uite!
Era o clădire uriaşă cu ziduri groase, cu ferestre multe şi mari, cu coloane, arcade şi balcoane. Da fapt era doar o umbră a ceea ce fusese cândva.
- E conacul boieresc - a mormăit taică-su fără să se oprească şi continuâd să adune baloţii mari şi să-i arunce în remorcă.
Copilul fu fascinat de ruina înghitită de buruieni şi mâncată de vreme a fostului conac. Zidurile acelea impunătoare, dar în acelaşi timp triste îi marcară pentru totdeauna modul de a privi lumea şi visele. O nouă dimensiune se desfăcea dincolo de ceea ce-l împresura. Când începu scoala şi mintea prinse a alerga slobodă peste câmpia de vorbe ce se ţeseau cu repeziciune într-o pIasă de gânduri, atracţia conacului părăsit spori şi mai mult. Era ca un fel de poartă stelară spre un alt timp şi un alt spaţiu. Alerga uneori nopţile peste câmp când toţi ai casei dormeau şi se oprea îin faţa vechiului conac ale cărui ruine încă mai luptau cu timpul. Acolo, în lumina lunii, începea să ţeasă poveşti despre o lume pe care nu o cunoştea, despre care nu-i vorbise nimeni, dar pe care o simţea iţindu-se dintre cărămizile galbene, arse în foc şi în soare, dintre arcadele frumos conturate precum sprâncenele codanelor, dintre coloanele drepte ce sprijiniseră cândva acoperişul înalt iar acum se opinteau sfârşite să susţină chiar cerul.
Termină şcoala la şaisprezece ani într-o vară sufocantă care făcea bobul de grâu să crape pe băţ şi să alerge degrabă spre despicăturile mari şi zimţate ale pământului în căutarea unui boţ de umbră şi a unei felii de răcoare.
- Ioane, să-l dai mai departe, auzi?! E păcat de el, că-i merge mintea. Să-l duci la oraş la liceul agricol, nu-l lăsa să se piardă - îi spusese învăţătorul lui tac-su, după care adăugase. E băiat bun, da are o broboană pe creier, minte de îngheaţă apele. Nu cu răutate, mai degrabă fabulează. Eu n-am văzut aşa ceva în viaţa mea. Să ai grijă de el să nu se-mpletească în minciuni.
Întors acasă taică-su îl luase în primire.
- Auzi mă, tu fabulezi?! 'Tuţi dumnezeii mă-tii... D-aia te-am dat io la şcoală, să fabulezi?! - şi jap jap îi altoi două scatoalce peste obrajii pârliţi de soare. Pronunţa "fabulezi" stâlcit ca şi cum ar fi încercat să-l franţuzească, iar repetarea lui ar fi făcut orice interlocutor să zâmbească dacă motivul discuţiei n-ar fi fost unul atât de grav ca acesta. Să te puna dracu să mai fabulezi, patruzecile mâne-tii care te-a făcut - mai adăugase taică-su pocnindu-l cu palma mare şi grea peste ceafă şi proptindu-i un şut în fund. Auzi mă, ia stai! Ai luat premiu. Bravo. În toamnă te duci la liceu.
Toamna lui ' 89 îl găsise la IAS-ul din comună şef la secţia Mecanizare. Terminase liceul şchiopătând dar îl terminase, apoi se întorsese în sat unde fu primit cu braţele deschise de şeful de la IAS care ducea lipsă de specialişti, cadre de nădejde ale satului. Se angajă ca şef de coloană auto, apoi în doi ani fu mai mult obligat să urce şef la Mecanizare căci cel ce ocupa postul murise într-o zi subit, mâncat de colţii combinei bolnave pe care venise s-o vindece. Oficial fusese declarat accident de muncă dar tot satul ştia că omul era beat mort când a căzut între fiare.
Fluturaş a aflat de la televizor despre revoluţie şi vreme îndelungată lucrurile au continuat să se desfăşoare în sat aşa cum se desfăşuraseră de atâta vreme. Doar cu venirea primăverii au început să se mai schimbe. Nu, nu din cauza semănatului ci cauza unor oameni veniţi de la Bucureşti în două maşini lungi să facă partid nou în comună. S-au înscris cu toţii, căci noii sosiţi le-au explicat pe îndelete ce vrea noul regim şi că numai luptând împreună se poate ajunge ca în fine ţara să fie smulsă din mâinile unor asupritori veroşi şi înapoiată locuitorilor săi. Primul şef local al noului partid înfiinţat fusese chiar şeful de IAS căci învăţătorul a zis că el nu se bagă în politică. Dar n-a rămas mult, doar câteva luni, pe urmă a fost numit ceva pe acolo pe la judeţ şi a trebuit să lase totul şi să plece în mare grabă. Aşa că de voie de nevoie Fluturaş a trebuit să-i preia toate atribuţiile fostului său sef, inclusiv pe cea de şef de partid în comună. A urmat apoi o perioadă tumultuoasă în care IAS-ul s-a desfiinţat. De fapt nu s-a desfiinţat ci s-a dezintegrat ca un cadavru care se descompune clipocind în bătaia soarelui. Nimeni de la Bucureşti nu mai întreba de el. Nimeni nu mai trimitea combustibil, piese de schimb, nimeni nu mai cerea grafice, situaţii. La CAP nimeni nu mai trimisese sămânţă şi câmpurile rămăseseră necultivate, aşa încât absolut nimeni nu mai avea nevoie de tractoare. Curând oamenii au început să-şi ia cu de la sine putere una alta de la IAS, unu combustibil, altu un fier, unul o cărămidă, altul o bucată de lemn, apoi câte zece, câte o sută. De tractoare nu s-a atins însă nimeni, au rămas la locurile lor sub acoperişurile scurse peste ele ca uleiul ars peste mâna răbdătoare, până au ruginit de nu s-au mai putut clinti din loc. A venit într-o zi un băietan cu blugi care mesteca gumă de la Bucureşti, i-a arătat o hârtie cu multe semnături şi stampile şi i-a spus că le-a cumpărat să le ducă la fier vechi. A doua zi au apărut o macara şi nişte camioane, le-au încărcat şi duşi au fost. Aşa că satul a rămas brusc şi fără tractoare şi fără IAS. Alta a fost însă treaba cu viaţa politică care a continuat să înflorească pe măsură ce ţărăniştii şi liberalii au început şi ei să agite spiritele. Nu peste multă vreme a început lupta. Politică. Şi mai puţin politică, căci adesea erau folosite ca argument pumnul, uluca din gard, sticlele de băutură golite şi sparte sau şi mai rau secerile ruginite care nu mai atinseseră spicul de grâu de multă vreme. Viaţa lui Fluturaş se desfăşurase tern în tot acest tumult. Nimic nu-l tulbura, nimic nu-i făcea inima să tresară. Unii începuseră să-l critice că a lăsat IAS-ul în paragină, alţii că e reprezentantul unui partid mincions, alţii că nu face nimic pentru ca satul să iasă din sărăcia în care începuse să alunece încet. Pentru toţi Fluturaş avea însă câte o poveste, în care împletea elemente reale şi multă imaginaţie. Vorbea despre oameni şi fapte care nu existaseră niciodată, despre acţiuni şi decizii care nicicând nu fuseseră luate, despre analize şi evaluări, despre date, termeni tehnici care erau pur şi simplu inventate în totalitate. Dar vorbea cu atâta convingere încât oricine îl asculta era pe dată asigurat de bunele sale intenţii şi mulţumit de eforturile pe care le face să pună treaba pe roate. La primele alegeri libere fu ales primar cu 99,9% din voturi, în fapt singurul care i se opusese fusese chiar învăţătorul. Iar acesta fu începutul unei lungi şi fructuoase cariere politice, căci grâu nu mai creştea pe câmpiile Baraganului, nici porumb, nici orz, nici ovăz, doar ciulini şi politică.
Viaţa politică din Băbeşti s-a desfăşurat fără prea multe valuri şi încreţiri ale scoarţei terestre, doar săptămânile dinaintea alegerilor cvadrianuale animând spiritele şi răscolind gânduri şi vorbe ţinute închise vreme de patru ani. Pentru Fluturaş politica devenise a doua meserie căci IAS-ul odată dispărut, obiectul muncii se evaporase şi el. Pământul, acolo unde încă mai era lucrat, nu mai era lucrat cu tractoare şi combine, ci cu plugul tras de cal sau de oameni şi cu sapa. Istoria se întorsese cu o sută de ani în urmă.
Şi poate că viaţa ar fi continuat să se scurgă în continuare ca apa de ploaie pe lângă marginea rigolei dacă într-una din zilele acelei perioade fierbinţi şi la propriu şi la figurat, Fluturaş n-ar fi fost chemat la judeţ şi solicitat să prezinte un material pe teme agricole cu ocazia unei conferinţe regionale a partidului. Discursul lui Fluturaş îi lăsă cu gura căscată pe mai marii judeţului. Avea nerv, densitate, lovea puternic în duşman şi mai ales avea cuvinte rotunde, curate, pe înţelesul omului de rând. Fu cooptat imediat în consiliul judeţean, chiar pe o poziţie cu greutate. Noii săi şefi îl ajutară să se înscrie la Ştefan Gheorghiu şi în câţiva ani îşi completă studiile cu o diplomă lucioasă de “Înalte Studii Politice”, lucru care îl făcu să-i crescă considerabil stima faţă de sine, ba chiar să capete o oarecare emfază.
Încet încet acapară paginile ziarelor locale şi ecranele televizorelor. Discursul său era unul neobişnuit pentru viaţa politică a ţării, nu ridica tonul, nu se certa, nu înjura, în schimb vorbea despre lucruri plăcute urechilor deşi fără nici un pic de substanţă. Ar fi fost în stare să vorbească cu o plăcere stranie ore în şir, zile în şir despre lucruri de care habar nu avea, pe care nu le înţelegea, dar pe marginea cărora broda în vorbe forme ciudate şi migăloase asemeni filigranurilor făurite de meşterii asiatici. La primele alegeri fu ales senator cu cel mai mare procentaj din ţară 87% iar după încă patru ani fu reales cu 95%.

Cei patru bărbaţi răsturnaţi în fotoliile de piele aveau figuri pământii şi aerul unor vieţuitoare lipsite de orice urmă de viaţă. De paisprezece ore stăteau închişi în camera luxoasă de hotel, imensă cât un stadion, încercând să găsească omul potrivit dar fără nicio izbândă. Hârtii răvăşite, dosare, căni de cafea, platouri cu fructe, urmele sandvişurilor masacrate, iar în faţa fiecăruia nelipsitul laptop clipind din ochi plictisit şi apatic.
- Mmm... cred că am găsit ceva - se răsuci pe călcâie cel mai tânăr dintre ei, un bărbat la patru ace, înalt şi suplu, cu obrazul încă proaspăt după atâta vânzoleală, mirosind a colonie scumpă.
Cel care părea a fi şeful apucă cu două degete hârtia întinsă de mai tânărul coleg fără să ridice ochii, o măsură cu privirea preţ de câteva secunde şi pufni.
- Pfuu ... un tractorist?! - zise el şi-i întinse hârtiile fără să intre în detalii.
- Prezentarea asta nu spune mare lucru, dar l-am văzut vorbind. Merită ascultat.
Apoi fără să mai aştepte nicio invitaţie scoase dintr-o mapă un CD, deschise uşile comodei care ascundea aparatura electronică şi il introduse în ferestruica DVD-ului. Pe ecranul televizorului apăru chipul unui bărbat anost, îmbracat demodat, cu o privire parcă pierdută printre ruinele trecutului.
Şeful se răsuci şi fără să rostească niciun cuvânt aruncă un zâmbet forţat către ceilalţi ca şi cum ar fi vrut să spună "Vedeţi, v-am spus eu!". Dar lucrurile luară o turnură neaşteptată când bărbatul de pe ecran începu să vorbească. Avea un glas plăcut, sigur, deloc ezitant. Discursul îi era uniform, cursiv, cald, fără poticneli sau căutari. Magnetiza. Bărbaţii se ridicară în fotolii concentrându-şi atenţia asupra bărbatului. Fu rândul celui tânăr să zâmbească. Lăsă imaginile să se scurgă preţ de mai multe minute, apoi luă telecomanda şi derulă până la minutul 14:32 al interviului.
- Fiţi atenţi aici.
În acel moment reporteră enunţa o întrebare clară cu privire la balanţa comercială a judeţului insistând asupra faptului că intrările de capital se micşoraseră foarte mult iar vânzările rămăseseră stabile, ceea ce condusese la necesitatea unor împrumuturi pentru o serie de proiecte demarate mai demult, luate cu o dobândă destul de mare faţa de mersul pieţei. Timp de 16 minute bărbatul vorbi fără să facă nici cea mai mică pauză, evitând să se aproprie în vre-un fel de subiectul discuţiei şi brodând pe marginea lui dantelării spumoase. Însă cea mai interesantă parte a interviului fu tocmai reacţia reporterei care după ce bărbatul termină de vorbit rămăsese blocată, fără să-şi poată dea seama dacă în vârtejul de cuvinte aruncate, bărbatul din faţa ei spusese şi lucruri palpabile, care puteau fi cuantificate şi evaluate. Văzându-i ezitarea bărbatul reînnodă şirul cuvintelor şi continuă să vorbească şi să aducă alte explicaţii şi argumente la fel de greu de analizat şi evaluat.
Când discul se opri, o tăcere funebră se lăsă în încăpere. Cu mâna la tâmplă bărbatul în vârstă, ai cărui obraji buhăiţi şi umezi alunecau greu către bărbia în şapte straturi, analiza ceea ce văzuse. Era aproape perfect, era un orator desăvârşit, un aburitor de clasă şi peste toate era şi uşor de condus.
- Merge - hotărî el şi dintr-o dată atmosfera se destinse. E cel mai bun din ceea ce avem.
Apoi bărbaţii continuară să vocifereze unul peste altul aducându-şi argumente în susţinerea candidaturii viitorului preşedinte al ţării.
Fluturaş Grigore câştigă alegerile la mustaţă şi depuse jurământul într-o zi de marţi, ploioasă şi întunecată. Nu avea nicio emoţie, "emoţii au doar proştii şi fricoşii" obişnuia el să se confeseze apropiaţilor. După investitură şi cele câteva interviuri pentru televiziunile importante, încrederea populaţiei în el crescu vertiginos. Era pe cai mari.
Scurtul său manadat fu însă unul catastrofal, plin de acţiuni contradictorii, de inadvertenţe politice, mesaje ambigui, decizii eronate, totul asezonat cu discursuri ameţitoare care spuneau extrem de mult despre nimic. Fluturaş nu se sinchisea niciodată să pătrundă în miezul lucrurilor ci le desfăcea învelişul strălucitor şi făcea din el cele mai stranii păsări zburătoare. Cei patru mari îşi dădură seama de greşeala făcută, dar era prea târziu. Încercarea de înlocuire din funcţie a preşedintelui se lovi de refuzul populaţiei care reacţionă violent. Respinse cu mare majoritate referendumul organizat la repezeală şi iniţie manifestări de stradă ample în sprijinul său. O gafă uriaşă reparată în ultimul moment de ministrul de externe era să arunce ţara în război, sau dacă nu în război, atunci într-o izolare totală, ruptă de lumea civilizată. Clasa politică interveni prompt. I se alătură de aceasta dată mass media dar şi vârfurile intelighenţiei. Soarta preşedintelui era pecetluită. Discursurile sale erau din ce în ce mai dese şi mai lungi dar în acelaşi timp mai lipsite de substanţă şi chiar de sens. Cu greu se puteau găsi câteva fraze care citite de la un capăt la altul să poată genera o idee lucidă.
În 22 mai 2014 preşedintele este declarat de către parlament inapt să-şi ducă la îndeplinire mandatul şi locul său este luat de către preşedintele Senatului. Fluturaş este transferat de la Cotroceni la Spitalul 9 iar peste un an la Socola unde trăieşte cea mai fericită perioadă a vieţii sale. Ţine zilnic conferinţe auditoriului format deopotrivă din bolnavi şi cadre medicale şi îşi strânge cuvântările şi analizele politice într-un dosar în vederea publicării lor într-un volum. În timp ce spiritul dă semne de înflorire exuberantă asemeni unei plante betege înundată în îngrăşăminte chimice, trupul lipsit de orice îngrijire se macină rapid şi se prăbuşeşte precum magaziile fostului IAS al cărui şef fusese în tinereţe.
Fluturaş Grigore moare la nici cincizeci de ani, la 19 septembrie 2016, anul Revoluţiei Creioanelor din Franţa, cel care avea să schimbe radical faţa lumii.

(această povestire este o simplă ficţiune şi nu are nicio legătură cu vre-un personaj real; singura asemănare care i se poate găsi eroului principal este cu clasa politică românească în ansamblul ei)