Cocina lu Vilae

La dracu, au început să mă cuprindă emoţiile. Întind degetele, le aliniez, le privesc atent. Nu-mi tremură. Dar mă cunosc bine, s-au pornit să mi se zvârcole şerpii în stomac şi ăsta-i semn rău. Câte unul mai mare, cu capul cât tuciul bunicii mă izbeşte undeva mai jos de coşul pieptului şi atunci icnesc. Cred că e acolo un punct G al stomacului. Fiecare atingere a şerpilor în punctul acela mă înfioară. Cine m-o fi pus să vin în viul nopţii la cocina lui Vilae nu înţeleg. Mă uit peste rând, sunt al şaptelea. Am de aşteptat mai bine de jumătate de oră. Nu pricep de ce mă viermui aşa ca un nautilus în propria-i cochilie, doar nu-i prima dată. Dar dacă de emoţie nu seee...?! Ptiu, puşchea pe limbă...

Din spate Chiştoacă mă tot glodeşte cu degetul. O vreme mă fac că nu simt apoi exasperat mă reped furios în el.

- Ce-ai bă, ai viermi în cur de nu stai potolit?!

Îmi ajung emoţiile mele, nu-mi trebuie să le suport şi pe ale altora. Chiştoacă are ochii urduroşi, îşi freacă mâinile agitat, şi-şi rostogoleşte maxilarul inferior peste cel superior ca şi cum ar muşca nervos dintr-o zăbală imaginară. Din când în când bagă mâna în buzunar, scoate câteva bancnote ghemotocite, le numără înfrigurat, apoi le îndeasă grămadă la loc.

- Auzi Moşule n-ai să-mi dai şi mie zece lei? - se smiorcăie la mine ca o lipitoare la vena cavă.

- Bă Chiştoacă eşti tâmpit, doar n-ai venit aici fără bani?!

- Ba cu bani, dar mă gândeam că dacă-mi mai dai zece lei pot să mai intru o tură.

E complet tâmpit Chiştoacă. Îi ard cu forţă un cot în stomac. Chiştoacă geme scurt, se îndoaie, apoi se desdoaie şi se întinde peste umărul meu spre Feri-Baci.

- Feeeri-Baci, Feeeri-Baci, pssst… - sâsâie el pe lângă urechile mele ca un şarpe viclean. Feri-Baciuuu, n-ai să-mi dai şi mie zece lei?

Feri-Baci e un ţăran zdravăn de undeva din inima Transilvaniei. E ungur. Feri-Baci are doi şi zece înălţime, un metru lăţime, un cap paralelipipedic îndulcit ici şi colo de curburi scurte şi nervoase şi împănat cu concavităţi adânci ca găurile de obuz, precum şi cu văi lungi şi drepte ca Marile Canioane, de zici c-a fost sculptat când Dumnezeu avea crampe. Feri-Baci are ceva din înfricoşenia lui Frankenstein şi din candoarea brută a lui Shaggy.
O vreme îl ignoră pe Chiştoacă apoi se întoarce domol şi tună înspre el de mi-e că aude şi la comandamentul armei din Ministerul Forţelor Armate.

- Apăi băăă, dacă-ţi daaau ţie zece leeei mieee ajunge doar s-o baaag pă treeei sferturi. No, amu n-am!

Răspunsul lui Feri-Baci cel hâtru mă face să izbucnesc în râs.

- Stai, cine-i acolo? - se aude deodată un glas ascuţit spintecând noaptea şi râsul mi se încleştează în beregată. Înlemnim cu toţii. Prin rana crăpândă se preling stropi de întuneric, acoperind în pete mari dejurîmprejurul.

- Luminează-ţi faţa! - revine glasul spintecător după ce primeşte confirmarea aşteptată.

Omul o face şi constatăm cu stupoare că e comandantul gărzii în persoană. La dracu, Faţălungă iar a adormit în post. Ne facem mici şi intrăm unul în altul ca un morman de mantale aruncate în mijlocul magaziei de la intendenţă pentru recondiţionare. Trebuia să fim hăt departe acum dacă tâmpitul de Faţălungă nu adormea în post şi ţinea de şase aşa cum ne-am vorbit.

- Bucur - se aude din ce în ce mai stins un capăt al parolei.

- Bucureşti - mormăim cu toţii, apoi liniştea e ruptă în două de o scatoalcă ce cade greu peste ceafa lui Faţălungă.

- Adormişi în post, îî? Mama ta de pramatie! Cum dracu şi-or fi imaginat ăştia că scot oameni din voi io nu înţeleg - îşi ţine locotenentul discursul pregătit pentru asemenea ocazii. Păi dacă eram io acu inamicul nu te suprindeam cu curu gol mă dobitocule?! Nu-ţi luam arma şi-ţi băgam baioneta-n gât mă?! Curtea Marţială te paşte bă, Curtea Marţială! Nu-ţi dai seama că cu atitudinea asta a ta îţi pui în pericol nu numa pe tine da şi camarazii?!

Încep să-l înjur în gând pe Stâlpu. Stâlpu e sexpertul unităţii. Sănătos la cap nu-i, e într-o dungă cu siguranţă. El a pus la cale toată afacerea. M-a prins de mânecă pe hol ieri "Aduci patrujde lei şi-ţi faci treaba. Zece mie c-am organizat totul şi treizeci fetei care-i cu execuţia. La Cocina lu Vilae, la miezu nopţii". Stâlpu i-a pus pe trupeţi să-i scoată pe Maioru Pigu, pe Lentcolonelu Tomberon, pe Maiorul Pitulice şi pe Căpitanul Mărar din cotineaţă şi să le dea drumul în păpuşoi, să cureţe bec locul, să pună paie noi. P-ăia mici, pe alde plutonierii Prislop, Obidă, Aghiazmă, Cucuvea şi p-ăilalţi fără nume i-a lăsat în cotineaţa de alături, că cică să fie şi ceva guiţat, să nu se prindă careva c-au evadat cu toţii. Tot el a vorbit cu fata cu execuţia şi cu Faţălungă care era de gardă să ţină de şase. Maioru Pigu, Lentcolonelu Tomberon, Maiorul Pitulice şi Căpitanul Mărar erau acolo mai mult de gura lu Nea Nicu, că cică să-i arătăm că avem şi noi autogospodărire. Mai aveam şi ceva porumb şi cartofi şi morcovi de autogospodărire. Singuri morcovii de autogospodărire n-ajungeau niciodată pe vreo masă, căci pe măsură ce-i scoteam cu baioneta din pământ îi şi curăţam şi-i haleam. Trei în stomac, unul în coş.

Lui Corcovete nu i-am zis dintotdeauna Stâlpul. Înainte îi ziceam Prăjina, că era lung şi uscat ca o zi de post, dar de la întâmplarea cu blana i s-a dus buhul. Reparam într-o zi la o baracă în care se făceau vara cursuri de tactica şi strategie. Locotenentu îi zice lu Corcovete care e ăl mai spirt şi mai dezinhibat dintre toţi: "Corcovete, dă fuga la magazie şi adă repede o blană lungă.” Şi stăm, şi stăm cu teslele alea ridicate aşteptând să vină blana. Vreo jumătate de oră, timp care ar fi fost suficient să taie copacul, să-l treacă prin joagăr, să-l mângâie cu abrichtul şi să-l mai şi şteargă de rumeguş cu mâneca tunicii în drumul înapoi, îl tot aşteptăm pe Corcovete şi el nu mai apare cu blana. În schimb apare cu o cârpiţă mică din aia de şters ochelarii, făcută ghem în pumn. Când l-a văzut locotenentul s-a crucit "Ce faci bă Corcovete?!" "Domn locotenent raportez, blană n-am găsit în toată magazia oricât am răscolit, da am şutit o piele de căprioară din portochelaru lu plutonier Macovei". A râs ăla de s-a prăpădit, s-a ţinut cu mâinile de burtă mai mult decât a căutat Corcovete blana. Şi în cele din urmă, cu lacrimi în ochi încă, a reuşit să îngaime "Bă Corcovete, tu eşti mai prost ca un stâlp de telegraf zău! Măcar ăla sprijină pe umeri nişte fire prin care trece ceva informaţie, da p’ân capul ăla al tău nu trece niciun pic de informaţie, să fiu al dracu!" Şi de-atunci aşa i-a rămas porecla, "Stâlpu".

Locotenentul de gardă se opreşte să tragă aer în piept, oprire care-mi permite să fac o scurtă recenzare a camarazilor rămaşi pe redute gata să fie surprinşi de duşmanul însetat de sânge şi de beregăţi crăpânde. Păi vreo 25 sunt în permisie că doar e sâmbătă, vreo zece au sărit gardu şi sunt la băută, vreo 6-7 sunt la discotecă, vreo trei sunt duşi să-şi ia de-ale gurii, a lu Bârciu trebuie să fie iar la spital în comă alcoolică, iar noi ăştilalţi rămaşi aici trecem în tranşe pe la cocina lu Vilae. Nici nu ştiu dacă o mai fi cineva prin dormitoare. Doar plantoanele şi ofiţerul de servici care trage la aghioase.

Nu-i a bună! Şerpii ăştia ai mei din stomac au înnebunit de tot, se zvârcole de parcă ar veni sfârşitul lumii. Trebuie să facem ceva căci traseul gărzii trece nu departe de cocina lu Vilae şi din când în când câte un comandant curios mai aruncă câte un ochi spre bucălaţi. Dumbravă, care era primul la rând, iese pe burtă din grămada ordonată ca la rugbi şi dă năvală peste Miţa şi peste ăla de era înăuntru la lucru. După el intră şi ăilalţi. Eu îmi fac cruce, în faţa mea mai e Feri-Baci. Dacă mai încape şi ăsta eu precis nu mai am loc. Stabilimentul are vreo doi metri pătraţi şi vreo optzeci înălţime. Locotenentul i-a mai tras o scatoalcă după ceafă lui Faţălungă şi vine drept spre noi. Feri-Baci e aproape intrat, i-a mai rămas afară doar o mână căreia nu-i găseşte loc încă şi încearcă să smulgă o ulucă, să-şi bage mâna înăuntru şi să proptească uluca la loc. Mă arunc peste el şi încerc să intru printre spinarea lui şi acoperişul jos al cotineţii. Cineva închide portiţa în urma mea. Suntem zece suflete înghesuite în cocina în care până la amiază se lăfăiau patru porci dolofani. Alunec până în spate peste spinările tuturor, le ocolesc elegant înjurăturile şi dau nas în nas cu Miţa. E altfel decât îmi închipuiam. Are o faţă rotundă de copil, ochi mici, umeri firavi. Are părul drept, tuns scurt şi un breton la linie undeva la înălţimea sprâncenelor, ca o şcolăriţă. "Şşşt..." se aude lung ca un şuierat de tren dispărând în depărtare, apoi imediat desluşim paşii apăsaţi ai locotenentului. Miţa îmi înconjoară capul cu braţele şi mă trage spre ea. Mă sărută lung şi apăsat. Are buze moi şi zemoase. Şi gust de ciocolată cu marţipan şi mentă are gura Miţei.

E aproape trei noaptea. La baie e plin ochi. Ce dracu i-o fi găsit pe toţi?! Unii se bărbieresc, alţii îşi spală lenjeria sau cămăşile. Stâlpu stă aplecat deasupra chiuvetei şi îşi spală instrumentele. Eu am venit să fac duş.

- Bă, să ţi le speli bine cu săpun şi cu alcool c-are asta şi sifilis şi gonoree şi tot ce vrei. Şi nu ţi-ai dori să te întorci în civilie gătit - mă îndeamnă Stâlpu zâmbind părinteşte şi-mi face cu ochiul.

Ce dracu să spăl, că n-am facut nimic?! Îmi ling doar buzele. Au gust de mentă şi ciocolată cu marţipan...