Insula

Pe C am întâlnit-o la poliţie. Eu venisem să dau o declaraţie despre unul care vindea aripi de înger false în faţa Cazinoului, iar ea venise... ei bine ea venise să rezolve problema cu insula. Voiau să i-o ia.

- Domnişoară, nu ne înţelegem deloc. Haideţi s-o luăm de la capăt. Dar aşa, pe îndelete,ca să ne lămurim repede şi să putem pleca amândoi împăcaţi acasă. Deci în şapte ianuarie familia dumneavoastră a sesizat poliţia privind dispariţia unicei fiice în vârstă de douazeci şi patru de ani. Poliţia ia toate măsurile necesare, filtre pe şosele, fotografii îngări, autogări, aeroporturi, supraveghere specifică, tot tacâmul. Şi timp de patruzeci şi două de zile nimic. Nici o urmă. Nimeni care să vă fi văzut, nimeni care să fi auzit de dumneavoastră. Nu aţi folosit cardul, nu aţi intrat în magazine, nu aţi călătorit cu mijloacele de transport în comun. Apoi dintr-o dată apăreţi ca un meteorit acasă în pat, unde mama dumneavoastră spune că v-a găsit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Unde aţi fost în tot acest timp domnişoară?

- Pe insulă.

- Văd că o ţineţi una şi bună p-asta cu insula. Bineee, pe insulă. Şi cum aţi ajuns acolo?

- Păi, am plecat de acasă pe jos, apoi am luat tramvaiul două staţii până la metrou şi apoi am luat metroul.

- Buuuun. Şi pe urmă?

- Pe urmă m-am aşezat pe scaun, mi-am scos cartea din geantă şi am început să citesc.

- Nu asta vă întreb domnişoară ci ce s-a întâmplat cu metroul. Cât aţi mers, pe unde aţi trecut, unde aţi coborât?

- Din păcate m-am adâncit în lectură şi nu m-am uitat nici în dreapta nici în stânga. De aceea am şi uitat să cobor unde voiam. Aşa că am coborât la capăt.

- La capăt? - mormăi poliţistul neîncrezător.

- Da, la capăt!

- La capăt! Şi cum arăta capătul domnişoară?!

- Ca orice capăt. Retezat. Dincolo de el nu mai era nimic. Adică nu mai erau şine, era doar insula.

- Ce naiba domnişoară, vă bateţi joc de mine? - răbufni poliţistul. Sunt om bătrân.Vedeţi, deja s-au înmulţit firele albe pe la tâmple - îi arătă el părul încărunţit apropiindu-se agresiv. Nu mă omorâţi cu chestii d-astea, vă rog. Cum credeţi că pot să înghit aşa ceva domnişoară?! Adică v-aţi suit în metrou la Ştefan Cel Mare, aţi mers ce-aţi mers şi aţi coborât pe o insulă în mijlocul oceanului! - se încruntă nervos poliţistul.

- Nu întocmai, dar în mare cam aşa s-a întâmplat - răspunse fata cu glas pierit..

Poliţistul pufni, îşi plesni o palmă peste frunte, apoi începu să-şi scotocească agitat buzunarele. Găsi ceea ce căuta, scoase din pachet o ţigară şi fără să se sinchisească deprezenţa fetei o aprise trăgând adânc în piept.

- Insulă spuneţi?! Şi cum arăta insula asta domnişoară? Era aşaaaa ... din polistiren expandat, cu cartoane colorate în loc de copaci şi sticlă vopsită în loc de apă? - reluă poliţistul zeflemitor.

- Nu! Era o insulă în toată regula, cu nisip fin, cu palmieri aplecaţi până la pământ, cu vegetaţie bogată şi verde, cu cer senin. Da, da, nesfârşit cer senin. Aaa... şi cu maimuţe şi cu papagali şi cu păsări colibri. Ştiţi cât de mici sunt păsările colibri?! Cam cât un fluture aşa - se entuziasmă fata arătându-i degetul mare şi arătătorul făcute cerc.

- Şi cât de mare era insula?

- Păi să fi foooost, aşa, cam cât o seră cu lalele.

- Adică vreo douăzeci de metri.

- Nu ştiu domnule! Eu aş ziceee... vreo două ceasuri călcată cu pasul aplecându-te la fiecare floare - îl contrazise fata înclinându-se uşor pentru a imita culesul florilor.

- Şi insula asta de două ceasuri călcata cu pasul aplecat, avea staţie de metrou!

- Nu ştiu domnule. Avea pesemne din moment ce aşa am ajuns acolo. Dar după ce s-au închis uşile n-am mai găsit-o. Despre staţie vorbesc. Am căutat-o în zadar. Apoi mi s-a făcut lehamite s-o mai caut pentru că mi se aşezase un fluture pe nas.

- Pe nas zici.

- Da domnule.

- Şi n-ai întâlnit pe nimeni pe insulă? Niciun vecin, nicio figură apropiată, niciun necunoscut? Nu era nici ţipenie de om?!

Fata zâmbi şi nu-i răspunse, ca şi cum întrebarea i se părea îngrozitor de stupidă. După o perioadă de tăcere se răzgândi şi îi explică cu glas domol ca unui copil.

- Insulele acestea nu sunt locuite domnule. Insulele acestea sunt un petec de cer pe care fiecare îl primeşte la naştere, o oază, o gaură în dejurîmprejur. Nu oricine poate ajunge la insula asta pe care o primeşte la naştere, pentru că înainte de toate, înainte de a căuta insula, fiecare trebuie să se caute şi să se găsească pe sine. Pentru asta trebuie să coboare în propriul înlăuntru şi să cerceteze atent şi cu de-amănuntul fiecare ungher. Înţelegeţi?! Abia apoi, după ce s-a descoperit pe sine şi s-a înţeles bine, bine de tot, poate începe să păşească pe cărările şi scările care duc către insulă. Iar dacă a găsit ieşirea restul e floare la ureche. Când doreşte poate să aducă acolo pe cine îi trece prin freză, doar închide ochii, îl cheamă pe individ şi păşesc ţinându-se de mână pe insulă. Acuma e clar?!

Bărbatul rămase cu gura căscată. Tâmplele îi bubuiau, ochii i se umflaseră şi simţea cum i se fierbinţesc, jarul ţigării pe care o uitase între degetele uscate îi ardea pielea şi tot interiorul îi era un vulcan. Nu reacţionă însă în niciun fel. "Asta e de dus la nouă!" gândi el privind-o atent pe fată şi simti cum o supapă se desface uşor şi toată presiunea se împrăştie în aerul dimprejur.

- Domnişoară, având în vedere cele menţionate eu nu am decât două opţiuni. Ori te trimit la un exament psihologic ca să vedem dacă eşti întreagă la minte, ori îţi tai o chitanţă. Şi cum nu vreau să ne mai încurcăm unul pe altul că uite deja s-a făcut ceasul unşpe şi mai e un pic şi vine uichendu, io zic să-ţi tai o chitanţă. Plăteşti banii şi-ai scăpat. Cincizeci de lei dacă plăteşti la fisc în douăzeci şi patru de ore - declară poliţistul împăciuitor.

- Dar pentru ce domnule? - se îngrijoră fata.

- Mmm... la asta nu m-am gândit. Uite de exemplu pentru că nu ţi-ai plătit impozitele pentru insulă.