Pantofi cu toc cui şi friptură cu cartofi prăjiţi

Femeia îl privi cum zace răsturnat pe recamier, cu trupul prăbuşit înspre stânga precum un sac de cartofi degeraţi şi cu picioarele răzvrătindu-se înspre dreapta ca nişte cârnaţi ieftini aruncaţi de-a valma în galantar. Zâmbi amar. Recamierul era o piesă de mobilier veche de când lumea. O primiseră de la părinţii ei când se mutaseră în cuibuşorul lor. Undeva la mijlocul muchiei tăblia avea o scobitură rotundă mică cam cât o monedă de cinci bani. Era urma rămasă de când se lovise cu capul pe când avea doar trei patru ani. Oh, cât mai plânsese şi cât se mai necăjise maică-sa. Ea nu-şi aducea aminte nimic, doar maică-sa îi povestea de fiecare dată când o podideau amintirile şi lacrimile. “Mai ţii minte mămică când ai căzut şi te-ai lovit cu capul de tăblia recamierului. Vai, ce m-am speriat şi ce-am mai plâns. Ţii minte cum te-a găsit taică-tu, strânsă la pieptul meu ca un pui de pisică în blana maică-sii?! Şi ce s-a mai înfuriat!”. Când se trezea dimineaţa îşi trecea mâna oarba peste tăblie şi degetele alergau degrabă spre spaţiul acela concav şi ascuns ca un loc de rugăciune. Atunci închidea ochii şi între faldurile de întuneric răsăreau fâşii lungi de lumină, zâmbetul mamei, râsul sobru al tatălui, soarele răsucindu-se în joacă printre frunzele cireşului. Scobitura aceea, îngustarea aceea a materiei, era refugiul ei, era paraclisul ei.