Puntea suspinelor

Cei doi bǎrbaţi se abǎtuserǎ demult de la potecǎ, înfundându-se în desişurile pǎdurii. Deşi ochiul privitorului ar fi putut spune fǎrǎ tǎgadǎ cǎ s-au rǎtǎcit, adunând ca dovadǎ drumul nǎucitor de sinuos pe care-l parcurseserǎ, desele întreruperi şi întoarceri cǎtre niciunde, precum şi nesfârşitele rǎsuciri dejurîmprejur, amândoi aveau pasul hotǎrât şi mânat parcǎ de-o stea cǎlǎuzitoare. Cel dinainte, un bǎrbat bine legat, îmbrǎcat într-un costum de varǎ uşor şi ţinând în mânǎ un baston gros cu mâner de os cerceta cu de-amǎnuntul împrejurimile cǎutând cu disperare ceva. Era trecut bine de prima tinereţe judecând dupǎ barba albǎ ce-i acoperea aproape în întregime faţa şi dupǎ ochelarii cu ramǎ subţire şi lentile rotunde ce-i ascundea ochii mici şi iscoditori. Cel de-al doilea, un bǎrbat mǎrunţel, uscǎţiv, cu o vârstǎ greu de bǎnuit, se învârtea ca un argint viu în jurul primului pǎrând mânat de-o singurǎ dorinţǎ, sǎ-i facǎ acestuia înaintarea cât mai uşoarǎ. O cracǎ ridicatǎ aici, o mânǎ de ierburi înalte şi dese culcate la pǎmânt dincolo, ramuri sprijinite cu propriul trup pentru a lǎsa calea deschisǎ strǎinului…

- Nu mai sunt domnule! Nu mai sunt – murmurǎ el dupǎ ce bǎrbatul cu barbǎ albǎ şi ochelari cu rame mici şi rotunde se opri pentru a mia oara cercetând cu ochi atenţi împrejurul şi ciulind urechile în cǎutarea unei cât de mici urme.

Şi fiindcǎ bǎrbatul pe care-l însoţea începuse sǎ pipǎie atent pǎmântul şi sǎ-i soarbǎ mirosul reavǎn, sǎ cerceteze fiecare fir de iarbǎ ca şi cum ar fi mângâiat pletele unei fete şi sǎ frǎmânte între degete frunzele crude aşa cum ai frǎmânta pielita finǎ a unei femei, se aşezǎ pe o buturugǎ îşi scoase briceagul şi începu sǎ cureţe un bǎţ lung şi drept de ramurile tinere şi scoarţa zgrunţuroasǎ.

- Nu mai sunt – mormǎi el cu jumǎtate de gurǎ de teamǎ sǎ nu-l supere pe însoţitor – le-au speriat oamenii. Au fugit care-ncotro. Nici nu ştiu unde s-or fi dus cǎ peste tot e la fel. Oamenii nu mai au grijǎ de ei înşişi, d-apǎi de sǎlbǎticii. Singura grijǎ e banu domnule. Şi ziua de mâine. Da parcǎ niciodatǎ n-a fost mai rǎu ca acu. Nu de bani vorbesc. De suflet. Ne despuiem de el ca şarpele de piele domnule. În douǎ zile creşte alta. Tot mai netedǎ, fǎrǎ nicio încreţiturǎ, fǎrǎ nicio patǎ, fǎrǎ nicio culoare. Nu-i de mirare cǎ nu mai sunt. Şi-apoi timpul domnule, timpul… Aici mǎrunţelul fǎcu o pauzǎ, scoase din buzunar un pachet ghemotocit de ţigǎri, îşi aprinse una apoi continuǎ. Timpul e tot mai puţin. Oamenii sunt tot mai mulţi şi timpul mai puţin. Eu îl ţin p-al meu într-o cutie de tablǎ, d-aia de vine vopseaua, sǎ tot fie la vreo zece kile. Dǎdeam înainte mâncare la porci din ea, da acu nu mai am porci. O ţiu pe prispǎ, sub a doua şi a treia şipcǎ, sǎ nu care cumva sǎ-i treacǎ prin cap unui oarecare sǎ mi-l fure. Da ce sǎ facǎ altu cu timpul meu?! În casǎ n-o bag domnule, în casǎ n-am nevoie de timp. Aia e cochilia mea – zâmbi el şiret - acolo nu mai intrǎ nimic, nici timpul, nici dracu, nici dumnezeu, doar eu…

- Haide! Încolo trebuie sǎ mergem – îl întrerupse brutal bǎrbatul cu ochelari şi barbǎ albǎ rotundǎ – şi începu iar a-şi rostogoli hotǎrât bastonul printre tufişurile înalte şi ramurile viguroase.

- Sunteţi sigur domnule ca aţi gǎsit ceva, cǎ ne învârtim de vreme bunǎ şi are sǎ ne prindǎ noaptea?! – îl iscodi mǎrunţelul în timp ce-şi împacheta briceagul şi-l vâra în pantalonii largi, dar bǎrbatul nu se sinchisi sǎ-i rǎspundǎ. Doar murmurǎ pentru sine.

- Aceea sǎ fi fost cu adevǎrat ultima?! Nu, nu se poaaate… Ar fi de neconceput aşa ceva – îi auzi mǎruntelul glasul interior chircit de durere.

O vreme continuarǎ sǎ meargǎ spre est, judecând dupǎ muşchiul de pe trunchiurile copacilor, apoi o cotirǎ spre sud, apoi spre nord, apoi din nou spre est, pentru ca în cele din urmǎ mǎrunţelul sǎ piardǎ urma punctelor cardinale mulţumindu-se doar sǎ-i aşeze strǎinului calea uşoarǎ.

Trecuse o bucatǎ bunǎ de vreme când strǎinul se opri brusc încremenind cu un deget ridicat în aer. Rǎsuci uşor capul pentru a-şi îndrepta urechea cǎtre un punct anume şi îngheţǎ cu totul.

- Ai auzit?

Mǎrunţelul ciuli şi el urechile, încruntǎ din sprâncene, strânse din buze, închise un ochi pe jumǎtate, dar nimic.

- Nu domnule.

- Şşşşşt! Taci, ascultǎ!

Mǎrunţelul se concentrǎ şi mai tare.

- Nu aud nimic

- Asta fiindcǎ nu ştii sǎ asculţi!

“An-dan-te / di-ze-ma-ne-pe / di-ze-ma-ne-pom-pa-ne / an-dan-te” azi bǎrbatul un glas de copil undeva în depǎrtare, foarte foarte departe. Ridicǎ mâna streaşinǎ şi încercǎ sǎ scruteze zǎrile, dar copacii îl împiedicau.

- Nici acum n-ai auzit nimic?

- Nimic domnule – coborî mǎrunţelul privirea ruşinatǎ în pǎmânt.

- An-dan-te, di-ze-ma-ne-pe, di-ze-ma-ne-pom-pa-ne, an-dan-te – murmurǎ bǎrbatul cu barba albǎ ce-i acoperea aproape în întregime faţa şi cu ochelari cu ramǎ subţire şi lentile rotunde ce-i ascundea ochii mici şi umezi. Vine dintr-acolo – arǎtǎ el cu degetul undeva peste vârfurile copacilor - acolo trebuie sǎ mergem.

- Da, da, dintr-acolo. Acolo sǎlǎşuieşte mistreţul cu colţi de argint… - bombǎni mǎrunţelul pentru el însuşi, dar bǎrbatul îl auzi şi se întoarse încruntat asupra sa.

Mǎrunţelul se fǎcu şi mai mic decât era, prinse bastonul proaspǎt încropit în mâini şi pǎşi hotǎrât.

- Eu zic sǎ ne grǎbim domnule, cǎ a început sǎ se rǎceascǎ – arǎtǎ el din ochi cerul. Soarele s-a dus peste creste şi se apropie noaptea. Şi s-ar putea sǎ nu mai vie nicio dimineaţǎ…

- Apoi om merge degrabǎ şi-om mai gǎsi mǎcar o poveste, omule…