Cordonul ombilical şi toboganul de gunoi

Pentru mine îndârjirea cu care Cristina a susţinut să ne mutăm în blocul acela din Drumul Taberei a fost de neînţeles. Ea care răspundea invariabil oricărei propuneri venite din partea mea cu un zâmbet larg şi cu un daaaa prelung şi suav precum parfumul continuu rostogolitor al trandafirilor, părând a trece în zbor ca o mireasmă pe deasupra cuvintelor mele, a avut atunci o răbufnire care m-a uimit. „O să ne mutam acolo!” a bătut din picior zguduind pământul, cu pumnii încleştaţi şi cu buzele strânse înciudat de-ncepuseră să se încreţească spre mijloc ca pieliţa perei pe prichici, de parcă hotărârea aceea ar fi fost o decizie de viaţă şi de moarte, pentru a se răsuci apoi pe călcâie şi a pleca val-vârtej fără să arunce vreo privire în urma-i.
Blocul era unul ca oricare altul. Era din acelea vechi construite pe vremea comunismului, pătrate, cenuşii, anoste, nişte mumii de mastodonţi încremenite într-o stare de descompunere nedefinită. M-a mirat doar faptul că se numea AG13 în timp ce toate celelalte din jur până hăt departe aveau un cod care începea cu M, M17, M22, M25, ca şi cum cineva i-ar fi prins intentionat la butonieră un mic ghizmo care să-l scoată din rânduiala firească a lucrurilor, dar am pus asta pe seama faptului că era singurul cu zece etaje, în timp ce toate celelalte care ne înconjurau aveau doar trei. Nici oamenii din bloc nu îmi păreau altfel decât ceilalţi pe care îi întâlnisem până atunci. Tanti Lucreţia de la parter era ca orice tanti Lucreţie care stă la parter, bătrână, şchioapă, surdă dar extrem de curioasă, spionând pe vizor orice mişcare ce viza transferul uman de-o parte şi alta a uşii de la intrare, nea Gigi de la trei era ca orice mecanic auto, burtos, veşnic unsuros şi mare băutor de bere, Angelica de la doi cu picioare lungi până la gât şi cu bustul bine ajustat eraaa, eraaa, era în fine ca orice Angelică de la doi, Georgeştii de zivavi de Angelica căsătoriţi de 47 de ani erau ca orice cuplu căsătorit de 47 de ani, ea extrem de pisăloagă iar el complet imun la toate vorbele ei „Georgele, mâine mergem să luăm varză că uite a dat deja bruma” „Mergem mămă, mergem” „Georgele, mai bine mergem întâi să luăm conopidă şi gogonele şi pe urma varză, ca varza mai ţine” „Da mămă, conopidă şi gogonele luăm” „Georgele, da ştii ce, mai bine mergem sâmbăta viitoare nu mâine că vineri vine pensia şi după ce plătim apa, curentul, teveu, cablu, căldura şi abonamentul la spa luăm gogonelele din ce rămâne” „Da mămă, aşa facem”, iar deasupra Georgeştilor, faţă în faţă cu nea Gigi, eram noi, adică eu cu Cristina, doi tineri oarecare, proaspăt căsătoriţi şi cuminţi tare.
O vreme totul a mers cum ar fi trebuit să meargă. Asta până într-o zi când am vrut să ies şi să duc gunoiul. Nu ştiu dacă ştiţi dar blocurile astea de zece etaje au un sistem de colectare a gunoiului astfel încât sa nu fii nevoit să cobori până la parter, la ghenă, de fiecare dată când mizeria umană a atins buza găleţii. Un tub de tablă cam de vreo patruzeci în diametru urcă de la parter până la ultimul etaj având la fiecare nivel câte o deschidere pe unde poţi lansa gunoiul care alunecă apoi pe tubul de tablă ca pe un tobogan pentru a sfârşi în cele din urmă într-unul din tomberoanele pătrate amplasate sub el. Ei bine, am făcut această scurtă prezentare pentru a înţelege mai bine ceea ce urmează, căci tot ce a urmat, iar eu vă voi povesti totul cu lux de amănunte, are strânsă legătură cu sistemul ăsta de colectare a gunoiului. Revenind la povestea mea, cum spuneam ieşisem din apartament cu gândul să arunc gunoiul pe tobogan. De cum am intrat însă în cămăruţa unde era toboganul am început să am ceva suspiciuni. Era extrem de curat în încăperea cu pricina. De obicei în chicineta aceea mică trebuie să intri cu un cârlig agăţat de nas căci locatarii aruncă, la o evaluare absolut personală şi fără pretenţii de reprezentativitate, cam trei sferturi din gunoi pe gaura de tablă şi un sfert pe jos, astfel încât până vine femeia de servici (dacă vine) să dea cu mătura, cojile de legume şi fructe, maţele de la pui, peştele stricat, resturile de la prânz şi multe altele se lăfăie pe buza de tablă a toboganului şi pe pardoseală stricând iremediabil atmosfera. Ei bine în ziua aceea cămăruţa era absolut curată, dar când spun absolut înseamnă absolut, adică era ca nouă. Nu părea să fi fost folosită vreodată în scopul pentru care fusese construită, deşi nu prea îl vedeam eu pe nea Gigi coborând ameţit de alcool până la parter la tomberoane pentru o amărâtă de găleată şi aia plină cu gunoi. Când am deschis capacul toboganului am rămas şi mai surprins. Nu cred că pot explica foarte bine motivul dar am avut senzaţia că din interiorul tubului se revarsă către exterior abisul. Da, da, ştiu, nu râdeti! Chiar aşa, abisul. Nu ştiu cum de mi-a venit tocmai ideea asta cu abisul, dar asta a fost senzaţia. Totul era negru înăuntru, dar nu de culoare neagră ci ca şi cum dincolo de capacul de tablă n-ar fi trebuit să se găsească nişte pereţi rotunzi de fier ci s-ar fi deschis nesfârşitul, abisul. Percepţia aceasta a fost amplificată şi de sunetul care venea dinăuntru. La început nu l-am băgat de seamă. Apoi a devenit din ce în ce mai evident ca şi cum foi subţiri de freamăt s-ar fi aşezat cuminţi una peste alta pentru a aduce la urechea muritorului de rând un murmur ronţăitor. Era un zgomot surd şi greoi, de parcă aş fi fost într-un submarin care se târăşte anevoios în adâncuri, iar tubul acela de tabla nu era altceva decât un periscop privind în jos, lumea fiind răsturnată iar noi plutind cu submarinul undeva deasupra ei şi sprijinundu-ne pe perisop ca o scoică pe picioru-i vânjos.
Pentru un timp m-am făcut că nu ştiu nimic, dar mi-am spionat atent vecinii. Şi spre totala mea surpriză am constatat că toţi, dar absolut toţi, chiar şi cei care stăteau la zece coborau să aducă gunoiul la ghenă şi niciunul, nici măcar unul singur, nu arunca gunoiul pe tobogan. Şi mai surprinzătoare a fost constatarea că vecinii mei nu ignorau total periscopul, ba intrau din când în când cu găleata în mână, o găleata absolut goală şi curată după mintea şi privirile mele, ridică capacul de tablă, varsă ceva peste marginea subţire şi se întorc apoi în apartamentele lor odioase pentru cine mai ştie ce acţiuni neînţelese. Era în mod clar o conspiraţie în care eu picasem de fraier, iar îndârjirea de care Cristina dăduse dovadă la momentul alegerii noii noastre locuinţe nu mai era de neînţeles.
Primul impuls a fost să sun la poliţie şi să dau în vileag totul, dar am renunţat imediat la o asemenea idee tembelă. Ce-aş fi putut să le spun?! Că vecinii coboară cu gunoiul la ghenă lăsând cămăruţa toboganului impecabil de curată?! Că din toboganul de tablă se prelinge în afară abisul dacă îi deschizi capacul rotund?! Că aud zgomote ciudate ca şi cum aş locui într-un submarin ce se târăşte într-o lume inversă pe fundul unei mări iluzorii?! Nici vorbă! M-ar fi trimis direct la spital. Dar ca să confirm cele observate, am profitat de absenţa de acasă a Cristinei, precum şi de retragerea în apartamentele proprii a ciudaţilor mei vecini şi am studiat din nou locul cu pricina. Nu o dată. Nu de două ori. Ci de zeci de ori. Cu acelaşi rezultat, aceeaşi senzatie stranie că locuiesc pe un submarin rupt de lume, pierdut undeva în Univers ca o corabie a argonauţilor brăzdând nesfârşitul şi că unica mea legătură cu lumea adevărată era tubul acela de tablă ca un periscop invers privind undeva spre interior. În afara celor din bloc ceilalţi începuseră să-mi pară nişte fructe de plastic într-un bol cu aspiraţii de cristal. Aşa că nu am avut de ales şi am confruntat-o pe Cristina.