Eu nu sunt Moşu

31 decembrie m-a prins la coadă la impozite. Aşa se întâmplă dacă pui sarmalele, piftia, salata de boeuf şi friptura de porc înaintea taxelor. Uiţi de ele şi te trezeşti în ultima zi că nu vrei să fii dator la stat şi că ţi-ar şade tare bine să intri în an nou cu dările curate ca batista din şifonier. De cum dau ochii cu înlăuntrul îmi dau seama că mai mulţi par a fi cei uituci ca mine decât cei care şi-au văzut serios de treabă şi au rezolvat problemele din 2013 la momentul potrivit. Oftez şi mă aşez cuminte la una din cozi, oricare ar fi, căci realizez de la prima ochire că nu contează la care coadă stai întrucât cozile de la toate cele şase ghişee se lungesc una pe lângă alta, se umflǎ ca un şarpe care a mâncat un elefant, se rotesc în spaţiul îngust al stabilimentului, pentru a se contopi în cele din urmă într-un vortex uriaş înşurubându-se în hăul istoriei şi măturând totul în urma-i.

- Auzi dom’le?! Îmi ţii matale loc până mă întorc, că mi-am luat număr şi dincolo în Badea Cârţan? Uite, acolo am 247! – se întoarce către mine domnul în vârstă din faţă scoţând din buzunarul paltonului obosit un bilet motolit pe care se pot citi însă cu uşurinţă cifrele 2, 4 şi 7. Dau o fugă până acolo, văd unde a ajuns rându şi mă întorc degrabă - îmi spune omul cu ochi rugători iar eu încuviinţez uşor din cap şi-i fac semn s-o şteargă.  

E linişte. Toată lumea mormăie în barbă sau în gând. Durerea ultimului rând din 2013 păleşte la gândul bunătăţilor de pe masa de Anul Nou. Din când în când se mai aude câte un icnet de la unul sau altul mai mărunţel călcat pe picioare sau prins la înghesuială şi sufocat între nurcile doamnelor şi cojoacele de oaie ale domnilor. “Lua-i-ar dracu să-i ia” se aude scurt cam la fiecare jumătate de oră ca un laitmotiv urmat de un cor de murmure aprobatoare, pentru ca apoi mulţimea să cadă din nou în letargie. Letargie întreruptă pentru un moment de un plod de vreo 4-5 ani care apărut de niciunde se dă cu fundul de pământ în mijlocul sălii şi ţipă de-i sar plămânii.

- Taci mă n-auzi?! Taci cu mama mă-tii care te-a făcut, tu n-auzi să taci?! - apare din mulţime o femeie largă în şolduri, cu pieptul plin, cu basmaua alunecându-i de pe cocul imens, încercând să ţină într-una din mâini geantă maro de lac cu încuietoare aurie, o sacoşă de plastic plină cu d-ale gurii, un plic din care iese un morman de hârtii ce par a fi chitanţe şi facturi, telefonul ultraslim şi portofelul dolofan, pentru ca să-l prindă cu cealaltă pe impricinat şi să-l scarmene zdravăn. Taci mă ca mai avem o oră, două şi gata, mergem acasă - ţipă femeia la el, dar piticania nu pare de loc entuziasmată de optimismul femeii. Taci mă, că uite te spun lu Moşu şi la anu nu-ţi mai aduce nimic - încearcă femeia diverse variaţiuni pe tema “taci sau îl chem pe bau-bau să te halească” deşi chestia asta nu e deloc politically correct privitor la educarea tinerei generaţii. Culmea e că ultima strigătură a mers şi piticul a tăcut ca prin minune. Nu ştiu însă de ce toată lumea se uită la mine în loc să se uite la el şi la mă-sa, dar aflu în câteva clipe căci madama se apropie cu plodul în braţe şi continuă telenovela ochi în ochi cu mine.

- Uite vezi, Moşu vrea să fii un băieţel cuminte. Ia spune-i tu o poezie lu Moşu ca să vadă ce băie…

- Ăsta nu-i Moşu – i-o retează scurt plodul încercând să se smulgă din braţele madamei. N-ale balbă adevălată, ale balbă de păl – scânceşte el în timp ce e adus cu picioarele pe pământ.    

- Cum să nu fie Moşu, uite are şi barbă albă şi mustaţă albă şi ochelari rotunzi, e şi bătrân. Numai mantia a lăsat-o acasă la spălat că a trecut cu ea prin toate noroaiele oraşului – explică femeia şi fără să bag de seamă se repede în barba mea şi trage scurt şi tare. Vezi, e adevărată, nu e din alea false care se găsesc la magazin – confirmă ea în timp ce-mi trage un ghiont în stomac şi-mi face complice cu ochiul. Puştiul dă şi el să urce înapoi în braţele femeii pentru a confirma singur veridicitatea spuselor ei, iar femeia e gata să-i facă pe plac, însă pentru a nu escalada situaţia incipient conflictuală intru în joc şi-mi jumol singur barba.

- Sigur că e barbă adevărată, uite – îi arăt urâtului trăgând binişor de ea pentru a-l convinge din prima – iar mantia sigur că e la spălat, după atâta drum s-a năclăit şi pute.

- Vezi puiu, ţi-am spus eu – miorlăie madama mângâindu-l uşurel pe cap. Hai spune-i o poezie lu Moşu se roagă ea mieros în timp ce eu încerc să-i şuier printre dinţi ca să nu audă juniorul “Cucoană, las-o baltă, eu nu sunt Moşu”.

- Ia spune-i tu o poezie lu Moşu şi eu mă duc înapoi la rând până îi spui tu poezia să văd dacă mai înaintează – o ţine cucoana una şi bună şi dispare lăsând ţâncul lângă mine cu ochii dând să crape în lacrimi.

- Ia zi puştiule, ştii vreo poezie? – mi se inmoaie inima şi dau eu să-i opresc lacrimile la timp.

- Nu ştiu! – mormăie el vădit speriat căutând disperat din ochi o faţă cunoscută.

Eu mă simt tare încurcat şi efectiv nu ştiu ce să fac. Cucoana a dispărut în mulţime şi ar fi un act sinucigaş să încerc s-o găsesc, ăsta micu dă să plângă, din rând nu pot să ies, acuma că au trecut trei ore şi sunt aproape de jumate.

- Ţâncule, ia vino mă încoa! – inspir eu tare şi-l iau în braţe. Hai zi tu o poezie că uite după ce terminăm cu impozitele te iau în trăsură şi mergem acasă să bem un şnaps.

Dintr-o dată faţa i se luminează şi lacrimile ascunse îndărătul privirii dispar.

- Leni ai?

- Ce să am mă?

- Ai leni la sănioală?

- Am mă, cum să n-am, da cum crezi că merge sania altfel?

- Cu benzină! – replică puştiul calm şi simt că o să încep să am mari probleme. Da ce-i aia impozit? – îşi aminteşte el imediat.

Ei uite că temerile mele se adeveresc. Simt că încep să nădusesc. Îmi deschei nasturele de la gât al cămăşii şi încerc să dreg busuiocul.

- Impozitul e aşaaaa…. cum să-ţi spun eu ţie. Ca Moşii să aibă o şosea pe care să ajungă din Laponia până aici cineva trebuie s-o construiască şi atunci Moşii mai mari sau mai mici trebuie să sară cu ceva din ceea ce câştigă ca să aibă şosea pentru transportat cadourile.

- Da Moş Clăciun nu melge pe sosea, el sboală.

- Zboară, zboară, da şi pentru zbor îţi trebuie culoare de zbor, îţi trebuie controlori de trafic, îţi trebuie piste de aterizare. Astea nu există, trebuie să le contruiască cineva. Altfel s-ar putea ca Moş Crăciun să se ciocnească, Doamne fereşte, cu vreun avion. Şi nu vrem să se întâmple asta, nu?!

Puştiul chicoteşte în barbă amuzat.

- Moş Clăciun nu se ciocneşte cu niciun avion!

- Cum aşa?! De unde ştii tu?

- Păi pentlu că Ludolf ale nasu loşu ca să-l vadă toate avioanele. D-aia ale nasu loşu şi aprins aşa ca un bec.

Uups… pentru asta nu eram pregătit. Înghit în sec.

- Aşa o fi dacă zici tu!

- Da ce-i aia contlolol de tlaflic? - îşi aduce aminte ţâncul imediat.

- Îîî… controlorul de trafic e un fel de poliţist al cerului. Dirijează circulaţia prin albastru să nu încurce săniile zburătoare drumul.

- Da dacă contlololu de tlafic contlolează cilculaţia în cel, Doamne-Doamne ce face, contloloeză contlololii de tlafic? Contlololii de tlafic sunt îngeli?

Simt că pierd situatia de sub control aşa că încerc o manevră scurtă dar întotdeauna eficientă.

- Auzi tu?! Nu vrei să-ţi dau un telefon s-o suni pe maică-ta să vorbesti cu ea? Şi fără să mai aştept confirmarea lui scot din buzunar mândria de Nokia Lumia, îl deschid şi i-l întind. Sun-o şi zi-i că eşti cu mine, da să vină degrabă să te ia.

Puştiul se luminează mai ceva ca nasul lui Rudolph şi fără zăbavă pune telefonul la ureche şi începe să vorbească.

- Alo mami, eu sunt cu Moş Clăciun să plătim impozit pentlu şoseaua de leni. Daaa… ale balbă albă şi ochelali şi leni. Mantie nale că e la spălat. Şi melgem să-i dăm fân lu Ludolf ca să-i lumineze nasu şi mai tale. Şi pe ulmă melgem să punem benzină la sanie. Şi pe ulmă vin acasă. Vin lepede să nu-ţi fie flică. Ai telminat plăjitula cu clemă? Şi toltu l-ai telminat? Mmm… ce bun o să fie!

- Ei, ia stai aşa! Cu cine vorbeşti mă? - îl întreb pe ţânc uşor îngrijorat de ceea ce aud.

- Cu mami!

- Maică-ta e acasă?

- Da.

- Nu e aici la impozite? Nu e femeia aia care te-a lăsat aici?

- Nuuu… - zâmbeşte larg puştiul – e Tanti Lucica, e vecina noastlă. A zis lu mama să mă ia cu ea în olaş să poată să facă liniştitǎ plăjitulă şi tolt.

Ooo… mi s-au înmuiat picioarele. Deşi nu-mi e clar de ce se pare că şi lui, căci îl văd deodată cum le curbează pe amândouă strângând genunchii tare şi scrâşnind din dinţi.

- Ce-ai mă, ţi-e rău?

- Nu! Fac pipi – şopteşte el şi începe să tropăie uşor.

Asta îmi mai trebuia. O vreme încerc s-o scald dar până la urmă sub privirile duşmănoase ale celor din jur, “da ai grijă dom’le de copil dacă ţi l-a lăsat femeia”, ies din rând şi caut un veceu.

Una peste alta n-a fost chiar rău. Am primit covrigi, biscuiţi, portocale, suc, chiar o felie de pizza. Alex a spus şi poezii, a cântat, a încântat audienţa. Acum suntem la mine acasă, jucăm ţintar, eu cu boabe de fasole el cu nasturi, e 27 la 3 pentru el la partide şi aşteptăm să vină cineva să-l recupereze. Femeia de la ghişeu mi-a zis că ea nu e nici Gara de Nord şi nici Asistenţa Socială aşa că n-am decât să mi-l iau acasă. Aşa mi-a spus şi femeia de la registratură. Mi-a zis că ea are deja trei care-i mănâncă zilele. Poate ştiţi careva de mama lu Alex care-i vecină cu Tanti Lucica, spuneţi-i că am terminat de plătit impozitele la şoseaua de leni, că ăsta mic e bine, da să vină repede să şi-l ia că-l prinde Anul Nou la mine şi cine ştie dacă mai întârzie mult poate îl înfiez.