Cu o zi înaintea sfârşitului lumii

   Nimic nu prevestea ceea ce avea sǎ se întâmple. Cu o zi înainte ca lumea sǎ disparǎ, lumea aşa cum o ştim noi, oamenii îşi vedeau de treburile lor, soarele îşi urmǎrea traseul bine stabilit pe bolta cereascǎ, copacii îşi tremurau frunzele sub adierea uşoarǎ a vântului, vrǎbiile ciripeau vesele. Este adevǎrat, cam cu un an înainte apǎruserǎ primele zvonuri. Un ziar de scandal publicase câteva fotografii privind o presupusǎ aterizare a unor extratereştri pe Terra. La prima vedere fotografiile pǎreau a fi trucate, şi trucate într-un mod grosolan, aşazisa navǎ spaţialǎ arǎtând exact ca o cutie de conserve cu sardine, iar locul unde aterizase nedescoperind privirii altceva decât o adânciturǎ în sol ca o urmǎ a unui toc de cizmǎ bǎrbǎteascǎ. Vehemenţa cu care americanii au negat însǎ aceastǎ ştire absolut ridicolǎ a ridicat multe suspiciuni şi a fǎcut ca mesajul sǎ fie tratat cu mai multǎ atenţie decât ar fi bǎnuit autorii reportajului. “Cine se scuzǎ se acuzǎ” bombǎneau marile agentii de ştiri, atrǎgând atenţia cǎ americanii s-ar fi putut afla în situaţia de a fi capturat o navǎ extraterestrǎ cu pasageri vii.
   Nici un semn nu avea sǎ valideze însǎ aceastǎ presupunere în urmǎtorul an deşi orice rǎbufnire în extraordinar a realului avea sǎ fie consideratǎ un argument în plus întru confirmarea sa. Şi pe mǎsurǎ ce timpul se scurgea ideea cǎ extratereştrii se aflǎ printre noi s-a înşurubat în mintea tuturor ca un vierme subţire într-un mǎr putred, ajutatǎ la început de anunţurile agasante ale agenţiilor de ştiri iar mai apoi de dorinţa oamenilor de a-şi lepǎda neputinţa istovitoare şi a o arunca în cârca altcuiva. De altfel, doar în oraşul nostru mai multe evenimente aparent banale au luat întorsǎturi complet neaşteptate atunci când populaţia avidǎ de extraordinar a interpretat în mod cu totul spectaculos întâmplǎri cât se poate de lumeşti.
   Astfel, alunecarea de teren din mai, în urma cǎreia satul Vultureşti s-a dus cu totul la vale cale de vreo doi kilometri a fost pusǎ desigur pe seama extratereştrilor. E adevǎrat cǎ aura de mister a poveştii a fost amplificatǎ şi de faptul cǎ alunecarea a avut loc în straturile superficiale ale solului, întregul val de pǎmânt deplasându-se ca un covor fermecat fǎrǎ ca vreuna din case sau oamenii sǎ fi avut ceva de suferit. “Vǎ spui eu maicǎ cǎ e mâna la ǎştia veniţi din cer. Au avut nevoie sǎ sape dupǎ ceva bogǎţii care le trebuie lor acolo sus şi ne-au dat la o parte ca pe o ţoalǎ murdarǎ ca sǎ-şi facǎ ei treaba” a spus tanti Marioara la teveu scuipând în sân de trei ori şi fǎcând cu spatele tot atâţia paşi pentru alungarea Necuratului cu pielea verde. “Alunecarea de teren se datoreazǎ acumulǎrilor de gaze din sol, acumulǎri care de altfel au fost previzibile şi continuu monitorate de cǎtre specialiştii noştri, autoritǎţile locale fǎcând eforturi pentru prevenirea oricǎror distrugeri. Pentru aceasta, începând de azi, nouǎ case au fost evacuate, şcoala şi-a încetat activitatea copiii urmând sǎ-şi continue studiile în comuna vecinǎ, iar o cisternǎ a Ministerului de Interne aprovizioneazǎ continuu comuna cu apǎ având în vedere cǎ toate puţurile au devenit indisponibile” a spus sigur pe sine tot la teveu un reprezentant al statului care însǎ la întrebarea “Cum se face cǎ nicio casǎ nu a fost distrusǎ deşi alunecarea s-a facut pe o distanţǎ de ordinul kilometrilor?” a dat neputincios din umeri şi a zâmbit candid “Nu ştiu ce sǎ vǎ spun. O fi mâna extratereştilor. Dar asta vǎ rog sǎ nu daţi pe post!”
   Prin iunie un alt eveniment a rǎscolit viaţa oraşului. Deja ideea cǎ indivizi din spaţiu camuflaţi în oameni de rând se aflǎ infiltraţi printre noi se înşurubase în sufletele tuturor şi crease în oraş o stare de iritare şi de nesiguranţǎ continuǎ. De altfel sub sloganul “sǎ ne apǎrǎm comunitatea” tot mai mulţi cetǎţeni au început sǎ organizeze grupuri de autoapǎrare la nivelul cartierelor. Iniţial s-a spus cǎ e vorba de apǎrarea împotriva hoţilor, dar simpla enumerare a “armelor” folosite de grupurile de autoapǎrare nu te putea duce cu gândul decât la un duşman mult mai puternic ca banalii şuţi. Astfel, în arsenalul brigǎzilor de autoapǎrare puteau fi gǎsite cuţite lungi cu lama zimţatǎ, desfǎcǎtoare de conserve, aruncǎtoare artizanale de flǎcǎri facute din tuburi de spray, ferǎstraie pneumatice, mǎşti de respirat, precum şi vestitul “alien translator” care putea traduce în limba uryuomoco, a extratereştrilor, orice frazǎ pǎmânteanǎ. Cel mai adesea localnicii învǎţaserǎ pe dinafarǎ câteva fraze simple cum ar fi “Quorseno geh cho oulch! Quoug yuc ieal muno?” ceea ce înseamnǎ “Bine ai venit pe Pǎmânt! Cum te cheamǎ?”
   Incidentul care a bulversat însǎ oraşul a avut loc într-o noapte de joi când o arǎtare uriaşǎ gri, cocoşatǎ ca un şobolan, a fost atacatǎ de patrula de poliţie cu arme automate, în urma desconsiderǎrii somaţiilor de a se opri şi a focurilor trase regulamentar în plan vertical, cei în cauzǎ povestind ulterior cǎ au fost convinşi cǎ arǎtarea era o fiinţǎ extraterestrǎ, sau dacǎ nu o fiinţǎ atunci un vehicul al lor. La o analizǎ la lumina zilei a cazului s-a dovedit cǎ vehiculul, cu totul şi cu totul aparte dar semǎnând foarte bine cu un şobolan uriaş, era de fapt un Ford 2004 Thunderbird - FAB1 Concept, maşinǎ de serie micǎ şi extrem de scumpǎ ce fusese cumpǎratǎ de câteva zile de unul din feciorii de bani gata ai unui cunoscut mahǎr din oraş. Care fecior beat mort la ora incidentului, nu-şi mai aminteşte nimic despre întreaga poveste.
   Nu mai puţin interesant a fost evenimentul din august când postul local de radio şi-a întrerupt în mod inexplicabil transmisia şi în locul binecunoscutelor melodii cu Rihanna sau Justin Bieber au apǎrut pentru câteva secunde nişte chiţǎituri ascuţite ca de şoricei. Bineînţeles cǎ acele sunete neaşteptate au fost considerate a fi o discuţie între extratereştri. Degeaba au intervenit imediat şefii postului de radio cerându-şi scuze pentru defecţiunea de la sistemul de amplificare a studioului, degeaba a apǎrut într-un interviu chiar primarul în persoanǎ, cǎci deja toatǎ lumea era în transǎ. Oamenii ieşiserǎ pe strǎzi ca la cutremur cercetând cerul, cercetând depǎrtǎrile, cercetându-se reciproc, în speranţa identificǎrii mǎcar a unei urme de navǎ spaţialǎ sau de respiraţie extraterestrǎ. Trei zile la rând postul de radio a explicat pe îndelete, cu argumente tehnice, cauzele defectului, dar nimeni, absolut nimeni nu le-a dat crezare.
   Dupǎ mai bine de trei sferturi de an de tǎcere şi completǎ ignorare a fenomenului şi la luni bune de la ultimul eveniment cu implicaţii extraterestre însuşi preşedintele ţǎrii a apǎrut public într-una din zile citind pe sticlǎ un comunicat care a lǎsat pe toatǎ lumea cu gura cǎscatǎ. “În urma desfăşurării activităţilor specifice de cǎtre autoritǎţile specializate ale statului având rolul de a asigura securitatea cetǎţenilor patriei şi a bunurilor acestora, vǎ comunicǎm cǎ existǎ informaţii cu o dozǎ de credibilitate demnǎ de a fi luatǎ în considerare privind aterizarea pe Pǎmânt a unor nave extraterestre şi a debarcǎrii unei civilizaţii superioare pǎmântenilor. Având în vedere aceasta facem un apel la întreaga populaţie sǎ nu intre în panicǎ… bla-bla-bla, bla-bla-bla…” Şi erau enumerate apoi o serie de mǎsuri luate de autoritǎţi pentru a apǎra populaţia în eventualitatea unui atac al cotropitorilor. Astfel prima pe listǎ era cerinţa de a identifica orice persoanǎ necunoscutǎ întâlnitǎ în comunitati fie ele sate, comune, zone rezidenţiale, blocuri de locuinţe. Era încurajatǎ delaţiunea ca formǎ de luptǎ. Urmau apoi o serie de mǎsuri luate de autoritǎţi printre care intensificarea cercetǎrii spaţiului aerian şi a comunicaţiilor de orice fel, înfiinţarea patrulelor militare în localitǎţi precum şi desfǎşurarea de forţe mecanizate în teritoriu, punerea în stare de alertǎ a aviaţiei, radiolocaţiei, artileriei antiaeriane, intensificarea spionajul în toate formele sale. Anumite guri susţineau cǎ s-ar fi ajuns pânǎ acolo încât oamenii ar fi fost deja ridicaţi de pe stradǎ aleator şi cercetaţi în stare de hipnozǎ pentru lepǎdarea informaţiile pe care le deţin conştient sau inconştient. Tot interviul preşedintelui fusese împǎnat cu aceleaşi imagini cu cutiile de conserve de peşte, de data aceasta mult mai multe, îngrozitor de multe, înghesuite unele lângǎ altele precum sardinele în cutiile de tablǎ.
   Cel mai interesant din toatǎ povestea asta era faptul cǎ deşi invazia devenise de ceva vreme oficialǎ, mirositǎ de oameni şi recunoscutǎ în cele din urmǎ de autoritǎţi, totuşi nu apǎruse nicio urmǎ cât de cât evidentǎ cu privire la intruşi. Ce nave uriaşe care sǎ întunece New Yorkul, ce lupte aeriene cu aparate ultramoderne, ce intruşi rǎzboinici şi nervoşi ca în “Independence Day”?! Nimic! Doar linişte şi pace. În afara unui murmur continuu creat artificial şi a unei panici evidente nǎscutǎ în urma discursului preşedintelui, în rest nicio urmǎ a extrateştrilor sau a acţiunilor acestora. Cu toate acestea, la nici o lunǎ mai târziu preşedintele avea sǎ declare legea marţialǎ şi sǎ reducǎ la minimum libertǎţile cetǎţeneşti. Alimentele se distribuiau doar pe cartelǎ, gazele şi apa doar între anumite ore, circulaţia pe strǎzi era complet interzisǎ între lǎsarea înserǎrii şi zori. Tancuri grele îşi fǎcuserǎ apariţia în oraş şi stationau în punctele sale importante, în faţa cazǎrmilor, a primǎriei şi a prefecturii, a spitalelor, a staţiei de pompare, a fabricii de ulei. Tunuri antiaeriene şi baterii de rachete uşoare erau staţionate în imediata apropiere a oraşului. Nave militare patrulau continuu aproape de ţǎrm putând fi vizibile cu ochiul liber zi şi noapte, iar în rada portului erau staţionate fregatele "Regele Ferdinand" şi "Regina Maria". Elicoptere ale armatei treceau la fiecare jumǎtate de orǎ pe deasupra blocului fǎcându-mi somnul şi aşa dificil, aproape imposibil, iar avioane de vânǎtoare se ridicau din când în când de pe aeroportul militar din apropiere şi alergau cerul în cǎutarea unui duşman invizibil.
   Şi totuşi, în ciuda intervenţiilor preşedintelui şi a primului ministru şi a nenumǎratelor cazuri în care cetǎţeni vigilenţi dǎduserǎ pe mâna patrulelor armatei indivizi rǎtǎciţi sau strǎini locurilor, niciun inamic nu fusese capturat sau mǎcar observat undeva, oriunde, pe întinsul ţǎrii. Pentru a impulsiona lupta cu inamicul invizibil guvernul pusese la bǎtaie un milion de euro neimpozabili pentru cetǎţeanul care ar fi adus în faţa autoritǎţilor primul extraterestru, fie el viu sau mort. Dar nici aşa nu a apǎrut picior de strǎin.
   - Duşmanul e în noi, e înlǎuntru. Duşmanul e acolo unde nici nu-ţi imaginezi, ne sapǎ din interior, astfel încât ne vom surpa în propria noastrǎ neputinţǎ. Duşmanul ne roade vintrele fǎrǎ sǎ ştim, ne pǎtrunde în vise fǎrǎ sǎ-l cunoaştem, duşmanul nu are forma fizicǎ in care noi l-am învelit, ci una pe care nici mǎcar nu ne-o imaginǎm - declamase într-o zi pe treptele din faţa blocului domnul Calapodeanu, vecinul de la trei, fost profesor de istorie, actualmente pensionar, fǎrǎ sǎ fie însǎ bǎgat în seamǎ de nimeni, cu excepţia a doi puşti care-l priveau rânjind şi cu degetul în nas.
   Cu o zi înaintea sfârşitului lumii oamenii îşi vedeau de treburile lor, soarele îşi urmǎrea traseul bine stabilit pe boltǎ, copacii îşi tremurau frunzele sub adierea uşoarǎ a vântului, vrǎbiile ciripeau vesele. Starea de isterie dispǎruse aproape complet dar fusese înlocuitǎ de fricǎ. Neputinţa guvernului era evidentǎ. Cu toatǎ desfǎşurarea de forţe capacitatea noastrǎ de apǎrare era practic inexistentǎ atâta vreme cât inamicul nu putea fi recunoscut. Pânǎ la urmǎ putea fi oricine, tanti Marioara, primarul, vecinul Calapodeanu, capacitatea civilizaţiilor avansate de a se mula pe realitatea de la faţa locului fiind bine cunoscutǎ. Oamenii înţelegeau asta şi se închiseserǎ cu toţii în sine şi în case. Îşi pregǎtiserǎ provizii, îşi baricadaserǎ ferestrele şi uşile, îşi construiserǎ adǎposturi subterane cu pereţi groşi din beton şi sperau sǎ nu fie ei cei atacaţi.
                                                                      ***
   Afarǎ Angelo zgândǎrea cu un bǎţ lung un muşuroi de furnici. Avea cinci ani şi era copilul din flori al Mariei. În ultima vreme în muşuroi se strânseserǎ atât de multe furnici încât parcǎ dǎdeau pe dinafarǎ. Şi pǎreau din ce în ce mai mari. Angelo le mǎturǎ la început cu vârful bǎţului apoi vârî bǎţul pe gâtul muşuroiului încercând sǎ-l desfacǎ ca pe un bostan şi sǎ urmǎreascǎ insectele în jos spre miezul Pǎmântului. Introduse bǎţul cât era el de lung şi începu sǎ tragǎ de el în toate direcţiile ca şi cum ar fi manevrat schimbǎtorul de viteze al autoturismului. Gura muşuroiului se cǎscǎ largǎ. O camerǎ cam de dimensiunea unei scrumiere îşi lepǎdǎ tavanul şi se deschise cerului. Erǎ plinǎ ochi de furnici înghesuite unele peste altele ca un ghem de râme negre dezgustǎtoare. Angelo nu se mulţumi cu atât şi cǎutǎ un bǎţ mai lung. Nu era prea voinic bǎiatul dar pǎmântul se fǎrâmiţa ca şi cum ar fi fost mestecat înainte de un monstru uriaş, scuipat înapoi şi netezit atent cu dosul palmei.
   - Mamǎǎǎ... – se auzi sfâşiind netulburarea strigǎtul ucigǎtor al pustiului.
   Oamenii ieşirǎ în fugǎ din case şi privirǎ muţi de uimire gura cǎscatǎ la picioarele copilului. Era o groapǎ adâncǎ de vreo şapte opt metri, poate mai adâncǎ, ce dezvelea un întreg oraş subteran al furnicilor organizat pe nivele, cu coridoare de comunicare pe orizontala sau verticalǎ, cu depozite, cu camere de locuit, cu camere de trecere. Şiruri compacte de furnici uriaşe, dese ca picǎturile într-o ploaie repede de varǎ, şerpuiau în sus şi în jos, în stânga şi în dreapta, cǎrând în spinare grǎunţe de pǎmânt dar şi alţi bumbi greu de identificat la prima vedere. Coridoare largi ca nişte autostrǎzi miniaturale continuau sǎ se desfǎşoare în pereţii laterali ca şi cum tot Pǎmântul ar fi devenit un uriaş şvaiţer, o lume subpǎmânteanǎ a furnicilor. A fost ultima privire pe care o fiinţǎ umanǎ avea sǎ o arunce asupra suprafeţei terestre. Într-o clipǎ pǎmântul întreg a început sǎ se surpe, ca un ghetar lovit de apele calde, desprinzându-se în fâşii mari şi prǎbuşindu-se cu zgomot asurzitor. Cu case, cu strǎzi, cu copaci, cu maşini, cu macarale, cu blocuri, totul a început sǎ se cufunde în nisipuri mişcǎtoare. În câteva zeci de minute Pǎmântul s-a rǎsturnat ca un hopa-miticǎ înghiţind lumea de deasupra şi cufundând-o în strǎfundurile sale, în timp ce lumea subteranǎ a furnicilor a ţâşnit la suprafaţǎ ca un imens gheizer cenuşiu.                                                       
                                                                        ***
   Nu suntem mulţi cei care am supravieţuit Marelui Cataclism. Doar o mânǎ de oameni. Poate or mai exista şi alte grupuri supravieţuitoare în alte locuri, dar nu ştim de ei. Cu timpul am reuşit sǎ ne organizǎm şi sǎ continuǎm sǎ supravieţuim. Acum cinci ani am încercat o evadare din subteran dar furnicile au bǎgat imediat de seamǎ şi au astupat hornul pe care încercam sǎ urcǎm, aruncându-ne înapoi în mǎruntaiele Pǎmântului. Suntem în continuare captivi întunericului dar vom continua sǎ luptǎm. Acum ştim cine este duşmanul iar lupta va fi aprigǎ.