Gângania (partea intai)

Întâmplarea pe care am să v-o povestesc vi s-ar putea părea desigur desprinsă din ireal, dar ea s-a petrecut întocmai, fără nici cea mai mică înflorire din partea mea, chiar dacă unele părţi ale sale nu pot fi explicate şi cu atât mai puţin înţelese. Cu toate acestea întâmplarea reflectă cred, cât se poate de limpede, relaţia mea cu Autoritatea, relaţie pe care am încercat să o păstrez la un minim decent de comunicare şi interacţiune, dar pe care Ea nu s-a sfiit nicio clipă s-o tulbure căutând orice pricină pentru a isca nelinişti. Povestea a început simplu printr-o scrisoare primită într-o zi de joi în cutia poştală. “Către Domnul xxx / Dosar de executare nr xxx din xxx / Somaţie de plată nr xxx”. Cum nu mă ştiam dator la fisc cu niciun sfanţ somaţia mi s-a părut cel puţin nepoliticoasă dar cunoscând metehnele Ei, ale Autorităţii, n-am fost chiar atât de surprins. Aşa încât am purces la o analiză atentă a recipisei. Plicul era din cel cu fereastră lăsând să se vadă din exterior numele şi adresa destinatarului, hârtia simplă de xerox, textul sec. Enunţul în sine al scrisorii nu spunea prea mare lucru iar anexa care ar fi trebuit să clarifice totul era la fel de limpede ca o noapte ceţoasă pe o mare învolburată. Conform acestei anexe eram dator statului cu următoarele sume şi pentru următoarele motive:
Cr. mat. disp. amp. co. an. conf. dec. 17389/13.01.2014 - 1543 lei
Oc. dir. pas. moc. cr. sp. sac. lib. conf. dec. 23456/17.01.2014 - 783 lei
Dat. get. cord. nic. resp. dir. insp. conf. dec. 40021/25.01.2014 - 1983 lei
Ac. sum. dat. ag. fisc. 41032/27.01.2014 - 245,62 lei.
Cum sunt o persoană ale cărei linişti sunt lesne tulburate de elementele confuze şi nepoliticos sfredelitoare năvălind brusc din dejurîmprejur şi cunoscând modul ireproşabil de organizare a Autorităţii atunci când vine vorba de banii mei, am simţit cum mă cuprind ameţelile şi o uşoară năduseala pe siră spinării. Deşi am încercat să imaginez tot felul de scenarii simple şi de bun simţ, nu am găsit altă soluţie pentru rezolvarea misterului dinapoia hârtiei decât să mă deplasez personal la adrisant pentru a încerca a lămuri între patru ochi, două guri şi patru urechi problema şi a netezi neliniştile măcar până la nivelul unei brize uşoare cutremurănd faţa curată a mării. - Da, domnu, e clădirea aceea cu pereţi de faianţă, aia unde fu până mai deunăzi vama - îmi arată cu degetul o doamnă în vârstă o clădire de patru etaje, anostă, acoperită cu un soi de gresie cenuşie cu văluiri bleumarin, gheboşită ca un gândac uriaş, ghemuit şi posac.
E urâtă, cum urâtă îmi pare instituţia în sine, dar are mai puţină importanţă cum e pe dinafara ci cum e înăuntru, îmi spun în barbă şi dau să intru cu inima îndoită de succesul demersului. Pe măsură ce mă aproprii de stomacul lighioanei lucrurile par să se schimbe, treptele ample de marmură albă, holul larg, mult mai larg decât mi s-a părut a fi din afară, pavat cu plăci mari de gresie lucitoare, coloanele simple de susţinere acoperite cu fâşii lunguieţe de marmură roşie... Tot ansamblul îmi pare o gură de floare carnivoră căscată spre lume, colorată, înmiresmată, dulce, vie, pregătită să atragă micile zburătoare, pentru a le înghiti apoi şi a le topi în intestinul ei uriaş de clorofilă.
Tot holul e un furnicar de oameni alergând care încotro, de la un ghişeu la altul, la maşinăria instalată în mijlocul holului, în sus şi în jos pe scări, apoi iar la maşinăria instalată în mijlocul holului şi înapoi la ghişee, unii aparent fără niciun motiv exact, doar de dragul de a se încadra într-un fel de dans tribal al mulţimii, care desigur, de undeva sus din înalt ar putea părea cu totul excepţional. Pentru o secundă am rămas înţepenit, dar în secunda imediat următoare mulţimea m-a smuls din nemişcare şi m-a cuprins în freamătul ei, aşa cum valul te prinde în rostogolirea lui continuă şi picioarele au început să alerge singure de la un ghişeu la altul, în stânga, apoi în dreapta, la altul, şi la altul şi înapoi la cel la care fusesem deja, fără a reuşi să leg nimic, fără niciun fir de care să mă agăţ. Era un joc enervant dar căruia nu i te puteai împotrivi ca şi cum trupul ar fi căpătat roţi şi roţile ar fi alunecat într-un carusel imens întortocheat şi lung fără a-ţi lăsa opţiunea de a decide încotro s-o cârmeşti sau spre ce să te îndrepţi. La prima oprire a caruselului am constatat că minutarul de la ceas mâncase deja o jumătate de oră din zi şi nimeni, dar absolut nimeni nu mă putuse îndruma către un birou sau o persoana care m-ar fi putut lămuri cu privire la problema pentru care mă aflam în clădire.
- Uite acolo, ia şi dumneata un bilet de la ghişeu - îmi spune o doamnă voluminoasă, având în stânga o sacoşă la fel de voluminoasă ca dumneaei din care se scurgeau câteva legături de ceapă verde iar în dreapta o geantă în care fuseseră înghesuite grămadă o serie de cosmeticale cumpărate de la taraba din piaţă la preţ de nimic.
Se pare că nu am încotro. Cum altcineva în afara maşinăriei nu mă poate ajuta nu am altă soluţie. Mă apropii circumspect şi o cercetez atent. Seamănă cu o maşină de îngheţată din cele care vând pe stradă îngheţată la cornet de cacao sau vanilie. Pătrăţoasă, cenuşie, mare cam cât un stat de om, zumzăind ca un bondar printre flori. Undeva la mijloc faţa de tablă posomorâtă capătă ochi. Mai multe perechi de ochi, câte unul alb şi unul galben. Sub ultima pereche de ochi se cască o gură mică care la fiecare câteva secunde scuipă câte un petec de hârtie, petec ce e înhăţat imediat de mâinile avide aflate în preajmă, ca nişte peşti pirahnia unduind fremătător în ierburi în aşteptarea prăzii. Privesc peste umărul tânărului din faţa mea şi încerc să mă dumiresc la ce folosesc cei doi ochi. E mai simplu decât credeam. Cel din stânga, cel alb, nu e decât un indicator pe care scrie etajul, iar cel din dreapta, cel roşu, e un buton simplu, cam butucănos, construit parcă pentru a fi apăsat întru declanşarea războiului total. Privesc panoul de sus până jos, acelaşi lucru, etajul 1, etajul 2 şi tot aşa până la etajul 19. După perechea de ochi de la etajul 19 butonul e înlocuit cu o rozetă a cărei poziţie rostogolită indică mai departe etajul 20, 21, 22... Mi se par cel puţin ciudate indicaţiile acestea cu privire la numărul etajului atâta timp cât am văzut de afară cu ochii mei că nu sunt mai mult de patru. Nu apuc însă să-mi dumiresc neliniştile căci am ajuns în faţa maşinii şi încă nu ştiu ce caut şi ce vreau. Noroc că alţii au mai trecut pe aici şi primesc pe dată indicaţii din spate.
- Etajul unu. Apăsaţi pe etajul unu şi vă iese biletul.
- Bine, dar eu nu ştiu cu cine să discut la etajul unul. Treaba asta cu scrisorile primite de la fisc s-ar putea săăă - încerc eu să caut un soi de fir călăuzitor, un sens anume căutărilor mele oarbe.
- Domnuuu… mă trage de mânecă o bătrână a cărei mustaţă dizgraţioasă mă face să mă zburlesc ca un motan la vederea ogarului - toţi trecem pe la etajul unu, indiferent ce ne dorim. Şi-mi face complice cu ochiul, ca şi cum mi-ar fi destăinuit o chestie la fel de simplă ca diferenţa dintre viaţă şi moarte. Apoi fără să aştepte vreo confirmare din partea-mi apasă butonul de dec1ansare a războiului total – nivel 1, maşinăria zumzăie încruntat, scuipă un bilet, femeia îl inhaţă rapid şi mi-l întinde. Acum aşteptaţi, o să vă strige, n-aveţi grijă - îmi explică calm arătând spre difuzoarele vizibile în toate ungherele.
Mă uit la bilet. E o hârtie tare pe care sunt înşirate patru cifre. 1, 2, 7 si 5. Atât, nimic altceva. Nu e niciun nume de instituţie, nicio titulatură de serviciu, nicio referire la vreun birou specializat, niciun cuvânt, ca şi cum maşinăria ar vrea să păstreze totul cât mai simplu şi mai curat cu putinţă şi la o adică să poată şterge orice urmă a îndrumărilor sale dacă lucrurile s-ar fi complicat. Nu m-ar mira ca şi literele să dispară singure după o perioadă, ca şi cum ar fi fost tipărite cu cerneală simpatică.
- Opt sute nouăzeci şi trei la biroul nouă, trei sute douăzeci şi patru la biroul treizeci şi cinci, cinci sute şaisprezece la biroul optzeci şi patru... - turuie maşina. Nu-i tace gura, turuie întruna, nu s-a oprit nicio secundă. Patru sute douăzeci şi trei la biroul cincizeci şi şapte, şase sute doi la biroul douăzeci şi unu...
Mă uit încă o dată pe biletul meu. O mie două sute şaptezeci şi cinci. Sunt departe. Zâmbesc. Aici e ca la închisoare. Sau ca în iad. Odată intraţi nu mai avem identitate, orice urmă de identificare a fiinţei e ştearsă, niciun chip, niciun gând, niciun gest, nicio speranţă, suntem doar hârtii, un teanc de hârtii şi de cuvinte tipărite într-un dosar cu şină şi coperţi galbene cu un număr, o mie două sute şaptezeci şi cinci.
Cum nu am altceva de făcut urc la etajul unu. Lucrurile stau un pic altfel aici. Holul este mai mic, viermuiala mai puţin evidentă, în schimb par a fi mai multe birouri, iar intrarea şi ieşirea nu se mai face cu atâta viteză ca jos. Şi nu mai e nicio maşinărie. Privesc împrejur şi-mi pare că am aterizat de pe altă planetă în mijlocul unui popor care nu seamănă cu oamenii pe care îi ştiam. Am senzaţia că şi-au pierdut umanitatea, că sunt complet subjugaţi hârtiilor. Degetele au devenit plate şi s-au întărit semănând cu nişte lame de cuţit numai bune de dat paginile dosarelor groase pe care le ţin în braţe, ochii sunt mari, disproporţionat de mari pe conturul feţei ca şi cum ar vrea să înghită nemestecate literele şi paginile de hârtie şi dosarele şi vorbele, gurile au devenit rotunde, perfect rotunde şi simple, fără arcuiri, ca nişte pâlnii prin care sunt vărsate în lume cuvintele ca frunctele în damigeana pentru vişinată, iar trupul, trupul a devenit fusiform, atrofiat, ca un creion cu aceeaşi dimensiune a trunchiului de sus şi până jos, scuturate de subţirimea mijlocului, de unduirea crupei, de arcuirea gambei. Şi cuvintele s-au atrofiat. Nu mai au formă, nu mai au volum, sunt uscate, seci, sfrijite. Aprobare, semnătură, plată, ştampilă, birou, aviz, aşteptare, chitanţă, returnare, formular, domnul, copie xerox, cerere. Niciun pic de culoare, nicio urmă de viaţă.
- O mie două sute şaptezeci şi cinci la biroul doisprezece - aud deodată şi sar ca ars căutând din ochi biroul. O mie două sute şaptezeci şi cinci la biroul doisprezece - repetă vocea.
Îl găsesc repede. Un alt număr pe o uşă oarecare pe care mai sunt înşirate încă trei. Intru. O hârtie A4 împăturită în două ca un cort, pe care scrie cu pix roşu apăsat de mai multe ori pe fiecare linie "Biroul 12" îmi indică ceea ce căutam. O domniţă între două vârste, plictisită de moarte bate cu capătul bont al creioului în masă, privind pierdută spre niciunde. În jur alte trei birouri unde capete perechi zumzăie strident. Nu irită pe nimeni, ciocănitul creionului abia se aude în zarva generală venind din toate ungherele, din toate direcţiile, de sus şi de jos, înfundând deja urechile tuturor ca o vată pufoasă.
- Numărul! - îmi cere domniţa pe un ton imperativ şi îi întind copleşit de toată construcţia asta ca un muşuroi de furnici, atât de simplă şi de bine pusă la punct, biletul. Spuneţi.
- Ştiţi... am primit în cutia poştală joi o scrisoare de la dumneavoastră - încep eu calm şi dau să scot din mapă hârtia cu pricina. - Da, spuneţi! - întinde mâna doamna îndemnându-mă să continui povestea în timp ce caut hârtia pentru a nu consuma în van timpul niciunuia dintre noi.
- Deci joi am primit scrisoarea asta de la dumneavoastră în care scrie cum că aş fi dator nişte bani, chestie care nu înţeleg de unde vine.
Doamna ia scrisoarea, o cercetează atent, întâi plicul, apoi hârtiile, semnăturile, ştampila, apoi iar plicul, ca şi cum ar verifica dacă nu cumva am venit cu un fals în încercarea de a o induce în eroare şi a solicita plata unor bani necuveniţi.
- Etajul doi biroul douǎzeci si şapte. Mergeţi jos şi luaţi bon - decide ea rapid, apoi instantaneu aud în difuzoare “O mie două sute nouăzeci şi sapte la biroul doisprezece” şi deja un alt cap îşi face loc în uşă.
Vorbele mi-au rămas în gât, trupul mi-a rămas împietrit. Totul se desfăşoară atât de rapid, ca pe o bandă rulantă uriaşă precum cele din fabricile complet automatizate, unde produsele merg de la un punct de lucru la altul, capătă ici un punct de sudură, colo un petec de vopsea, dincolo o şlefuire lucitoare. Produsul nu se poate revolta, nu poate ieşi de pe linie, nu poate cere un retuş sau o operaţiune suplimentară. Totul se decide la sfârşit când se trage linie şi încep verificările. Vreau să mai spun ceva, sa încerc o clarificare, o informaţie de care să mă atârn, dar capul din uşă a căpăt umeri, umerii trup, mâini şi picioare şi cu toatele s-au înfipt în faţa mea înaintea femeii. Renunţ şi ies.