Macii

Nu-şi imaginase vreodată că va ajunge să iubească. Iubirile erau pentru oameni deştepţi, cu carte, iar el era un om simplu, cu doar patru clase şi palme bătătorite. Iubirea lui stătea între picioare, între ale sale şi ale lor. Oleacă de mozoleală şi iubirea creştea, şi creştea, ca un bostan smulgându-se din pistilul minuscul al florii, până ajungea rotundă şi împlinită ca o lună plină. Atunci el zvâcnea de cateva ori gâfâit, şi-apoi gata, iubirea se desumfla precum un balon, el îşi ridica nădragii, îşi ştergea cu mâneca năduşeala de pe frunte şi de pe ceafă şi-şi vedea de ale sale. Erau simple iubirile lui şi-i erau tare la îndemână. Auzise despre iubirea adevărată la televizor, în filme şi se minuna uneori ce miracole poate face şi cât de mult îi poate schimba pe oameni. În viaţă nu o întâlnise şi nici nu-şi imaginase vreodată cum ar fi putut decurge întâlnirea cu ea. Se mulţumea întotdeauna cu ceea ce primea, nu cerea şi nu avea vise.
Doar că se pomenise dintr-o dată cu ea pe cap, aşa, pe nepusă masă. Ultima fată îi căzuse cu tronc, fără să ştie de ce şi fără să înţeleagă nimic. Şi poate nici n-ar fi observat asta dacă într-o zi ea nu l-ar fi părăsit brusc aşa cum l-a gasit. El a aşteptat-o o zi, două, cinci, apoi a simţit un gol în stomac pe care a încercat să-l umple într-o seară cu un kil de votcă din cea mai proastă. A scăpat, dar golul nu s-a umplut, ba mai mult, s-a adâncit şi a început să-i scarmene măruntaiele ca o cangrenă canceroasă. A căutat-o ca un bezmetic, zile şi nopţi, mai pe aproape, apoi pe departe, pe soare, pe vânt, pe ploaie. Şi a găsit-o în cele din urmă. În braţele altuia. Degeaba i-a căzut în genunchi, degeaba a implorat-o, degeaba şi-a jupuit cămaşa şi şi-a sfâşiat pieptul. Ea a rămas impasibilă în braţele celuilalt, aşa cum probabil va fi fost peste puţină vreme în ale celuilalt, apoi ale celuilalt…
                                                                 ***
Privi pe geamul îngust al maşinii. Lanuri de grâu cât vedeai cu ochii. Lanuri arămii cu bobul plin, darnic, unduindu-se greu la fiece adiere de vânt în aşteptarea fierului ascuţit. Iar la marginea drumului, chiar sub ochii săi, brâul roşu dănţuind de-a lungul spicului în sus şi în jos ca o fată nepotolită prinsă de vâltoarea ameţitoare a dansului. Ici colo brâul subţire alergând odată cu maşina de cealaltă parte a şanţului se desfăcea într-o baltă sângerie, împrăştiindu-se în şant sau mai sus peste malul de pământ, sau dincoace înspre drum ca şi cum rana pământului s-ar fi desfăcut şi tot înlauntrul gemând s-ar fi rostogolit peste zi.
Maşina încetini, apoi opri câteva secunde în mijlocul drumului, cârmi spre stânga şi îşi continuă drumul căpătând din nou aripi. Abia atunci reuşi sa-i vada clar. La început crezuse că sunt fluturi. Aveau aripile roşii şi delicate, tremurând uşor ca o rochiţă de vară alintându-se în jurul vântului timid şi nehotărât. Erau mulţi, grozav de mulţi, aliniaţi ca la horă aşteptând cu sufletul la gură să vină cobzarul şi să pornească fără zăbavă cântul. Nu-i plăceau macii, deloc nu-i plăceau. Erau prea firavi, i se prăpădeau între degetele groase. Acum îi ţii în mână şi-ntr-un ceas sunt duşi, precum fulgii de zăpadă zbătându-se în fierbinţeala palmei.
Gaborii vorbeau tare, îngrămădind vorbele de-a valma unele peste altele, pentru ca din când în când să izbucneasca în grohăieli icnite. Probabil băusera bine. Auzea prin peretele de tablă subţire al maşinii tot ce-şi spuneau. "Eşti dat dracu bă dac-o fuţi p-asta. Da io nu i-aş trage-o. E gradat bă. Să nu dai de dracu." - se entuziasma prudent primul. "Şi dacă-i gradat ce, o are de aur? Sau de platină? Ţzz. Tot moale-i şi fierbinte şi nesătulă." - se împăuna celălalt, continuând şirul nesfârşit de măscări, în timp ce maşina se hurduca necuminte, şerpuind de-a lungul dungii care separa cele două jumătăţi ale drumului.
                                                                 ***
Bătrâna se apropiase cu paşi moi dinapoia-i şi îi pusese o mână pe umăr. El şedea pe prispă abătut ca un prun bătrân, îndoit de mijloc, cu braţele înţepenite în aerul nelimpede ca două ramuri desfrunzite cătând nostalgic la implinirea-n fruct de altă dată. "Tu încă o iubeşti mă copile" îi spusese bătrâna abia şoptit, ca şi cum vorbele sale ar fi fost doar o cugetare pentru sine, o concluzie stranie şi neaşteptată a unei înlănţuiri de întâmplări nefericite şi aparent nelegate ce se petrecuseră până nu demult.
Atât îi spusese "Tu încă o iubeşti mă copile"! Şi cuvintele acelea îi arseseră pe dată inima, îi pârjoliseră sufletul, îi urcaseră învolburate din piept în sus pe gâtlej, îi umpluseră de văpăi fierbinţi şi gura şi nările şi ochii. Ştia că bătrâna are dreptate iar asta îl speria de moarte. De când se despărţiseră iubirea îi sfârteca maţele, îi ardea creierii, îi zvâcnea în sânge ca o curgere turbată de lame subţiri şi ascuţite. Îl speria grozav simţirea aceea, cum trebuie că le speria pe fecioare curgerea cea fierbinte din pântec, nedorită, neaşteptată, alunecând in jos pe piciorul încă necopt ca o miere topită. Şi nu prezenţa iubirii îl speria cel mai tare, cât dispariţia ei. Dacă pleca, căci avea să plece neîndoielnic atâta timp cât ei nu mai erau împreună, unde avea să se ducă? Mai avea să se întoarcă vreodată?! Nelămurirea aceasta îl tulbura cel mai tare. Asta îl scotea din minţi şi stârnea nepotolirea sufletului şi a nopţii.
Iubirea se naşte şi moare, aşa cum se întâmplă cu fiece trăire fie ea întrupată sau nu. Şi dacă era aşa atunci şi iubirea ce-i măcina sufletul atât de dulce avea să moară şi dânsa, să dispară definitiv şi să nu se mai întoarcă niciodată. Iar asta nu era cu putinţă a fi acceptat. Nu o putea lăsa să plece. Căci ce sens ar mai fi avut să caute împreunarea cu o altă femeie dacă iubirea nu i-ar mai fi umplut sufletul nicicând?! Ar fi mai putut fi alta femeia lui?! Ar fi putut avea copii, familie, acoperiş deasupra capului?! Ar mai fi putut alerga înainte dacă sub ochi i s-ar fi întins doar crâng pârjolit?! Şi până la urmă ar mai fi putut alerga cu cioturile de suflet care îi rămăseseră?! Ar mai fi putut.. ..?! El era om simplu şi nu ştia răspunsurile la întrebările acestea, dar de simţit simţea.
Şi atunci, abia atunci când auzise cuvintele mumă-sii, îi încolţise în gând răzbunarea şi dorinţa de a-i lua sufletul în schimbul iubirii furate. De bună credinţă el o invitase în casa sa, iar ea îi băgase pe ascuns mâna în buzunarul sufletului şi îi furase tot ce putea fi mai de preţ. Îi era recunoscător pentru că îl ajutase să o descopere ascunsă acolo în podul sufletului, dar nu-i putea ierta crima. Era ca şi cum ai fi dezgropat din genunile timpului o statuie din nisip ameţitor de frumoasa, ai fi dezvelit-o lumii şi ai fi lăsat-o aşa, neapărată, sub soare, sub vânt, sub privirile flămânde ale oamenilor, contemplând-o nepăsător cum se mistuie.
                                                                 ***
Maşina începu să facă unduiri tot mai ample în jurul axei drumului. Bărbaţii vorbeau pe un ton tot mai ridicat şi râdeau bolovănos la fiece porcărie scoasă pe gură. "Bă dobitocule, vezi acolo de volan. Băăăă, ce faci băăă ..." ţipă cel din dreapta ca trezit din beţie şi atunci şoferul speriat smuci brusc volanul, maşina se răsuci violent în drum, se înfipse cu una din roţile din faţă în şosea, pentru a se ridica apoi oblic cu tot corpul în aer peste roata înfiptă în asfalt, a se rostogoli peste cap de mai multe ori şi a sfârşi în cele din urmă liniştită în şanţul din stânga şoselei.
Când se trezi simţi cum gura îi arde văpăi. Şi ochii şi narile. "Iubirea! - icni îngrijorat - se duce". Era sărată iubirea. Şi cleioasă. Toată teama de a rămâne fără pereche adunată bob cu bob în ultimele săptămâni se ghemotoci grămadă în inimă ca un boţ de plumb topit. Nu se putea mişca şi abia dacă putea respira. Privirea îi era înceţoşată. Nu putea descifra nimic împrejur. Doar mirosul de pământ ud şi de iarbă. Pipăi cu degetele răsfirate dar înţepenite spicele. Atunci înţelese tot ce s-a întâmplat, accidentul, zborul, aterizarea în lanul de grâu. Dar tot nu se putea mişca şi simtea cum un fier încins îi sfredeleşte tot trupul de jos de la călcâie şi până în creştet. Apoi încet încet privirea începu să se limpezească. Zări chiar în dreptul ochilor săi un pai, două, trei, o grămadă. Şi macii şi cerul. Dar nimic altceva. Doar şuvoiul cel roşu ca un pârâiaş târându-se lent printre spicele de grâu, mărindu-se din loc în loc pentru a forma câte o baltă mică, ca şi cum rana pământului s-ar fi desfăcut şi tot înlăuntrul gemând s-ar fi rostogolit peste zi.
Durerea era tot mai mare şi mai greu de suportat.
                                                                  ***
Undeva în spate un glas se rostogolea isteric.
- Broscaruleeee... unde eşti bă? Bă broscarule, mai trăieşti? Să nu mori şi tu bă broscaruleee...
Degeaba urla. Scăpase. Scăpase şi de gabori şi de apăsarea iubirii...