luni, 8 septembrie 2014

Tării

Cuvântul a tăiat aerul de undeva de sus din dreapta, dinspre soare-nedumerit, planând alene prin spaţiul lui vizual, pentru a coborî lent dincolo de coada umedă a ochiului, îndărătul vederii.
El bea. El bea rar, dar atunci când bea se lungeşte grozav. Se lungeşte ca în oglinzile de la bâlci cu Păsări-Lăţi-Lungilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă. Era singur la masă şi bea. Doar o masă pătrată, un scaun şi un pahar transparent. Pesemne ceva tărie, prea era transparent totul. Scaunul, masa şi paharul, atât şi nimic altceva. Nimic, nimic. Abia apoi a apărut cuvântul. Când s-a aşezat pe scaun nici n-a ştiut cum să se poziţioneze faţă de acesta. Atunci masa şi paharul nici nu apăruseră în peisaj şi în lipsa unui alt element material comparativ dimensiunea scaunului devenise o variabilă nepotolită. Până la urmă a ales o înălţime medie astfel încât să ajungă la pahar din poziţia şezând cu genunchii flexaţi şi cu coatele rezemate pe masă. O poziţie absolut relaxantă. Abia apoi au apărut masa şi paharul.
Cuvântul s-a iţit dinapoia ochiului, a făcut câteva cercuri în aer şi s-a aşezat pe masă la soare ca o muscă. Era mic şi negru cuvântul. Cu aripile strânse spiralat într-o cochilie de melc ai fi putut spune că-i o nezburătore, dar nu era. El a răbdat cât a răbdat apoi a întins mâna şi cuvântul a zburat ferindu-se de mâna bărbatului. S-a rotit de câteva ori în jurul mesei apoi s-a aşezat exact în locul de unde plecase. El s-a mirat că pe aşa o fierbinţeală i-a ieşit în cale doar un singur cuvânt şi a ridicat paharul după el. Cuvântul s-a ferit din nou şi toată tăria s-a scurs în zadar.
Pe urmă a început să plouă. Ploua cu boabe mari, rotunde. Ca un roi de albine erau picăturile de ploaie, una lângă alta, una lângă alta, zumzăind neliniştitor. Ploaia n-a venit din senin. A adus-o el. Să acopere cuvântul. Să rămână doar paharul, masa şi scaunul. De fapt după ce paharul s-a golit, pierzându-si utilitatea a şi dispărut. Ca şi masa de altfel care ar fi trebuit să susţină paharul. Aşa că a rămas doar scaunul care să-l susţină pe el. Faţă de scaun tot nu s-a dumirit cum ar trebui să se poziţioneze.
Cuvântul s-a trezit dintr-o dată bombardat de pretutindeni de sfere mari. Sferele erau pline cu apă şi înlăuntru, ca nişte fetuşi în pântecul nedezvelit, bărbaţi şi femei. Erau înfipţi în apă ca insectele în pietrele de chihlimbar, aşa cum îi prinsese ploaia, unii grăbindu-se de la servici, alţii şezând, alţii căscând, alţii vociferând. Cuvântul s-a ferit de oameni cât a putut, dar n-a mai rezistat şi până la urmă s-a ascuns sub masă. Atunci s-a oprit şi ploaia. El s-a simţit descumpănit şi s-a uitat după pahar. Dar paharul nu mai era. Şi nici masa. Abia când a căutat paharul şi-a dat seama că nu exista niciun pahar şi nicio masă, fiind o idioţenie din partea cuvântului să se ascundă taman sub masa care nu exista. Ar fi trebuit să se ascundă sub scaun. Ca să evite orice complicaţii s-a ridicat, a apucat scaunul de-un picior şi-a dat cu el de-a-zvârlita până hăt departe, de nu s-a mai văzut. Nici scaunul.

Pe urmă s-a făcut linişte.

De niciunde a apărut un copil, trăgând în urma-i ca un bătrân gârbovit un căruţ în care erau aruncate de-a valma jucării stricate.
Şi totul s-a dus dracului!

duminică, 7 septembrie 2014