Scrânciob

Femeia plânge cu faţa îngrămădită în pernă. S-a încovrigat goală ca un fetus în mijlocul patului şi scânceşte uşor. “Te iubesc, te iubesc” suspină femeia abia auzit şi lacrimile i se preling pe obraz. Bărbatul nu înţelege de ce plânge femeia. Cuvintele ei îl scot din minţi, îl tulbură peste măsură. Nu ştie cum să-i lipească buzele, cum să i le înfăşoare în cârpe şi să o facă să tacă. Dar oare spun ceva buzele femeii?! Sau e doar ecoul propriilor gânduri. O iubeşte! O iubeşte cu patimă, o iubeşte cu furie, o iubeşte cu sinceritate, o iubeşte cu neputinţă… Dar trupul îi e despletit de iubire, camera e goală de iubire, şi pereţii, şi uşa, şi treptele. Bărbatul nu simte dejurîmprejur decât carne, nările îi sunt pline de carne, peste ochi se agaţă zdrenţe subţiri de carne, urechile au dopuri rotunde de carne, degetele sunt îmbibate de carne. Dincolo de carne nu se mai simte nimic. Totul se opreşte la porţi, dincolo nu mai există. Bărbatul nu înţelege ce s-a întâmplat cu iubirea. Când i-a trecut pragul era plin de iubire, apoi dintr-o dată s-a scurs. Ca un cuib de veveriţe înfricoşate s-a împrăştiat iubirea. Prima a fugit când şi-a dezgolit sânul. A ţâşnit speriată printre ei, s-a căţărat pe ţevile de la calorifer şi apoi pe tavan, rămănând agăţaţa aşa cu capul în jos privindu-i în acelaşi timp cu uimire şi scârbă. A doua a zbughit-o când tivul rochiei s-a ridicat dincolo de marginea jartierei iar pielea roză şi zgribulită a băgat capul în deschiderea lumii ca un copil timid şi speriat. De celelalte nici nu-şi mai aduce aminte cum s-au dus. Le-a văzut cu coada ochiului ca pe nişte umbre alergând oriîncotro, în zigzaguri cenuşii fără niciun sens, ca şi cum propriile simţuri le-ar fi avertizat că se apropie în curând sfârşitul lumii.
Bărbatul ştie că a căzut în capcană. Un singur pas într-o parte şi căderea e sigură. Ca-ntr-un tobogan nesfârşit e căderea. Bărbatul aranjează trupul femeii ca pe o păpusă de cârpe. Femeia nu mai e. Doar trupul ei gol asemeni trestiei răsucită de vânt. Bărbatul îi aşează capul, şi mâinile, şi mijlocul, şi gleznele, iar când totul e pregătit intră cu râvnă în trupul femeii. Şoldurile se mişcă încet înainte şi înapoi ca un leagăn cu tăblie de lemn de nuc şi ancore lungi din sfoară împletită, în bătaia vântului tomnatec. Uţa-uţa, uţa-uţa, cu că-ruţa, pân’-la, le-lea Mări-uţa… Şoldurile bărbatului se mişcă înainte şi înapoi, la început leneş, apoi mai repede, din ce în ce mai repede, fiecare mişcare smulgând mai multă mişcare şi mai multă mişcare. Femeia geme abandonată. Bărbatul geme şi el.
La fiece zvâcnire a bărbatului femeia simte cum trenuri lungi şi grele îi intră în trup prin vagin şi pleacă de acolo careîncotro către degete, către coapse, către sâni, către şolduri, către ochi, către glezne, dar mai ales către cap. Acolo în creier par să se strângă cele mai multe. Unul… două… trei… zece… douăzeci… se înghesuie unul în altul, unul peste altul. Fiarele scrâşnesc la fiecare mişcare a bărbatului. Şi trenurile aleargă din ce în ce mai iute. U-uuu… ţa-ca-ţa-ca-ţa-ca-ţa-ca-ţa-ca-ţa-ca… Tot mai repede şi mai repede, e un carusel scăpat de sub control. Tot mai repede şi mai repede… Şi previzibilul se întâmplă. Din cauza vitezei unele dintre ele au deraiat şi au luat foc. Femeia simte carnea cum îi arde şi aici şi acolo şi dincolo. Altele iau foc mai târziu. Tot trupul îi arde. Creierul mai ales. Acolo au ajuns marfarele, cisternele grele, negre, pline cu combustibil. E de ajuns doar o scânteie ca totul să sară în aer. Şi vine, două tampoane se ating cu viteza luminii şi scrâşnetele frânelor nu ajută la nimic, scânteile sar peste tot, întreg înlăuntrul explodează. Femeia nu mai are cap. Exploziile trenurilor cisternă au decapitat-o.
Nu mai există strop de iubire, nu mai e decât plăcere. E singurul liant. Din trupul bărbatului s-a scurs tot înlăuntrul, a rămas doar o păpuşă de plastic cu baterii care are doar două mişcări seci. Înainte. Şi înapoi. Înainte şi înapoi. Totul e condus de simţurile brute. Dilatate, imense, crescând cu fiece mişcare, cu fiece geamăt. Bărbatul vrea să întindă o mână spre coapsa ei, dar pentru asta corpul se apleacă pe o parte, se dezechilibrează, răreşte cadenţa şi asta nu-i în regulă. Nu mai întinde mâna.
Pe fruntea bărbatului au apărut broboane de sudoare. Ca roua pe flori au apărut broboanele de sudoare pe fruntea bărbatului. Doar că fruntea bărbatului e încruntată.
Dintr-o dată bărbatul încremeneşte. Rămâne înţepenit, fără nicio alterare a trăsăturilor feţei. Chipul său e împietrit ca o mască. Caută din ochi iubirea ca şi cum atunci ar fi aterizat de niciunde şi nici macar nu ştie ce caută. Cotrobăie după ea disperat dar nu o găseşte nici în ceasul cu cuc, nici între nimicurile femeieşti de pe scrin, nici în tabloul cel bătrân cu flori de liliac, nici în glastra albastră. Caută iubirea în părul femeii, în palmele ei răsfirate, pe şolduri, pe pulpele albe, printre miresmele-i sălbatece. Şi nu o găseşte. Doar carne. Piele încinsă şi carne fierbândă, niciunde iubire. E descumpănit. E îngrozit. Vrea să iasă din trupul femeii, să-şi adune veşmintele şi să fugă. Vrea s-o rupă la fugă… dar nu poate. Şoldurile încep să se mişte singure. El încearcă să se smulgă. Dar nu-i chip. Şoldurile au prins plăcerea mişcării. Un pic înainte, un pic înapoi. Ca-ntr-un leagăn. Apoi mai repede înainte, mai repede înapoi, din ce în ce mai repede. Femeia începe să geamă din nou. Mai e şi femeia...

Ea plânge cu faţa îngrămădită în pernă. S-a încovrigat ca un fetus în mijlocul patului şi scânceşte uşor. “Te iubesc, te iubesc” suspină femeia pierit şi lacrimile i se preling pe obraz. Bărbatul nu o aude. Stă gol pe marginea patului cu obrajii înfundaţi în palme. Se chinuie să-şi domoleasca greaţa. Îi vine să verse, abia se abţine să nu o facă. Nările îi sunt pline de carne stătută, ochii îi sunt acoperiţi de felii subţiri de carne, urechile îi sunt astupate cu carne, de pe degete se preling bucăţi rotunde de carne. A ratat, a ratat totul. Din nou şi din nou şi din nou aceeaşi greşeală, aceeaşi alunecare dincolo de drum. Nu ştie cum s-o stăpânească. Nu-şi are fraiele.
Femeia sopteşte duios “te iubesc, te iubesc”. Bărbatul aleargă la baie, se aşează cu capul pe marginea vasului de la WC şi varsă zvâcnit, izbind cu pumnul în gresia albă. O iubeşte, o iubeşte cu patimă, o iubeşte cu furie, o iubeşte cu sinceritate, o iubeşte cu neputinţă…