Idiotul

Eu am ieşit uşor din maşină dar el a rămas înţepenit acolo, strivit între scaunul şoferului şi bord, n-a avut nicio şansă. M-am ridicat şi m-am îndepărtat în fugă. Ştiam c-are să explodeze, întotdeauna explodează, aşa se întâmplă mereu în filme cu maşinile căzute în prăpastie. Bubuie şi ard cu flăcără până la cer. Am sunat să le povestesc ce s-a întâmplat. Au spus să ies la drum şi să m-aşez pe parapet c-au să trimită pe cineva să mă ia. Întotdeauna trimit ei pe cineva să te ia, nu fiindcă n-ai ştii drumul înapoi, ci fiindcă nu ştii unde trebuie să ajungi, la miazăzi sau la miazănoapte.
Fusese o zi groaznică, mohorâtă ca un fund de tuci, urmând altor zile groaznice, mohorâte ca un fund de tuci. O ploaie mocănească întindea necontenit voaluri subţiri răsfirându-le peste pădure sub rostoglirile neegale ale vântului. Norii se îndesau unul în altul ca oile zgribulite la intrarea în saivan, împungându-se cu coarne ascuţite scânteietoare şi desenând umbre dense peste văile strânse ca în capcana de vulpi de crestele stâncoase. Aşa afară, le fel şi înăuntru. Ploaia pătrunsese prin toate crăpăturile zilei şi secunda prinsese rost de mucegai. Gândurile ca norii, izbindu-se unul de altul şi de pereţii moi şi dureroşi. Mirosul fulgerelor prinse încă în teacă vorbeau despre furtuna ce-are să vie negreşit. Când am intrat pe serpentine am presimţit că ceva rău are să se întâmple. Şoseaua era udă iar maşina mergea repede, foarte repede. Dejurîmprejurul se topea ca într-un peisaj în acuarelă, scurgându-se în colturile de jos peste marginea neuniformă a asfaltului. Parapetul de fier despărţind şoseaua de hău dansa ca o bacantă unduindu-şi braţele metalice lungi şi subţiri şi ciocănind cu ele în geamurile laterale ale vehicolului. Apoi dintr-o dată s-a întâmplat nenorocirea… Am început să urc povârnisul. Anevoios. Pământul mustea de apă. Bucăţi de rocă se rupeau la atingere ca şi cum muntele ar fi fost făcut din biscuiţi. Pârâiaşe subţiri şi murdare coborau vijelios sărind din piatră în piatră ca o capră de munte, într-un joc continuu de-a v-aţi ascuns cu degetele mâinii. Piciorul nu-şi găsea locul, fiecare tentativă de a-l lăsa peste un petec solid lovindu-se de refuzul apei ce întindea covoraşe transparente unul peste altul, unul lângă altul, pentru a le ridica o secundă mai târziu şi a le muta mai jos şi mai jos, către baza prăpastiei, ca într-o alergare pe cărţi de joc.
Moartea lui nu era o tragedie. Era doar rânduirea lumii, o mişcare oarecare într-un scenariu pe care nu l-am scris şi pe care nu-l controlăm. Nici viitorul nu mai prezenta interes, doar trecutul. Singurul important era trecutul, nu pentru ceea ce ar fi fost ci pentru ceea ce-ar fi trebuit să vie după linia trasă în pământul îmbibat de apă. Urcând şi icnind am rememorat viaţa lui de la primele scâncete până în clipa fatidică. Fusese un om bun. Dar trecuse prin viaţă ca un bou aşteptând mereu momentul potrivit pentru a trăi. Atât! Asta era important. Ar fi trebuit să-mi mai aduc aminte altceva?! Ar fi trebuit să jelesc?! Sus, pe buza prăpastiei, opriseră câteva maşini şi pasagerii coborâseră curioşi pentru a urmări spectacolul macabru. Doi trei bărbaţi vorbeau la telefon, sunaseră probabil la serviciile de urgenţă. Nu mai era nicio urgenţă, urgentă e viaţa, moartea poate să aştepte oricât. Femeile îşi prinseseră tâmplele în palme şi îşi balansau necontenit capul ca o pendulă încercând să ţină viu timpul ce trage să moară.
Am trecut printre oamenii strânşi pe marginea şoselei complet neobservat. M-am aşezat pe borna kilometrică pe care scria Bucureşti 117 km, mi-am pus bărbia în palme şi am aşteptat. Nu foarte mult. Când am văzut Mecedesul roşu decapotabil am ştiut că e pentru mine. Ploaia se oprise ca prin minune. La fel şi vântul. Fata de la volan avea o rochiţă subţire şi scurta care abia îi acoperea pulpele. Era superbă, blonda şi complet artificială. “Ăsta s-a dus de-a dreptul în hău, nu-i nicio urmă de frână. A fost un cretin.” – mai aud în ultima secundă. “Nu ştiu ce să zic. Din păcate ploaia a măturat totul şi nu ne putem da seama dacă mai sunt urme.” “Fugi domnule, că nu-i nicio urmă de frână, e evident, ce dracu.” Îi fac semn fetei să stea o secundă, dar nu are răbdare. Îmi deschide portiera şi-mi face din cap să urc. N-am încotro. Mă arunc în scaunul moale şi comod. “Nu-i nicio urmă de frână?!” mă întreb îngrozit şi încerc fără succes să găsesc măcar una pe şoseaua acoperită de apă şi noroi. O secundă l-am scăpat din ochi. Atât, o secundă! Să nu fi apăsat frâna?! Ohhh…. Idiotul. Mă uit cu coada ochiului la fată. Nu are nimic natural. Acum ştiu cine a trimis-o, ştiu sigur…
Maşina scrâşneşte brusc şi dinţii de cauciuc muşcă cu poftă din asfalt. Ocoleşte grupul de oameni şi se depărtează în viteză. Nici la prima curbă nu încetineşte, ba dimpotrivă, accelerează. Idiotul… Apoi rupe parapetul şi se lansează în zbor peste prăpastie dar în loc să coboare peste grohotiş începe să urce abrupt. Fata îmi pune o mână pe genunchi şi îmi zâmbeşte cu gura largă şi dinţii roată ca la Hollywood. Gata, ştiu precis cine e. Ştiu şi încotro mergem. Idiotul! Ce mi-a făcut…