Spaima

Domnul Gherghinescu se trezeşte speriat. Simte un şarpe rece pe şira spinării. Răceala îi intră în oase şi în suflet ca un gheţar într-o continuă alunecare infiltrându-se imperceptibil prin fiecare crevasă a trupului. Şarpele sâsâie ameninţător în ceafă. Domnul Gherghinescu dă să-l apuce de cap cu o mişcare rapidă dar şarpele se fereşte. Sare din pat, zvârle în lături cămaşa şi aleargă la baie să îşi privească în oglindă spinarea. Şarpele nu mai e acolo. Domnul Gherghinescu se întoarce nervos în dormitor, aprinde lumina, dă la o parte aşternuturile, dă la a parte pernele, salteaua, covorul, fotoliile, perdelele, caută sub şifonier, sub pat, sub comoda cu cearceafuri şi prosoape. Şarpele nu-i nicăieri. Se aşează pentru o vreme cu capul în mâini pe marginea patului ca să-şi limpezească gândurile. Gândurile nu vor să se limpezească, mai rău se tulbură. Precum zeama de varză se tulbură. Domnul Gherghinescu se întinde la loc. Pe dreapta, pe partea cu grijile legate de viitor. Sunt multe şi se strâng toate în urechea dreaptă, ca picăturile de apă pe fundul oalei, până când urechea începe să ţiuie strident. Atunci se întoarce pe partea cealaltă, pe stânga, pe partea cu grijile legate de prezent. Se strâng şi mai multe în urechea stângă ca într-o pâlnie înfundată, iar după un timp şi aceasta porneşte să ţiuie. Începe apoi să se perpelească din stânga în dreapta şi înapoi ca şi cum ar vrea să vânture zeama de varză, până când rămâne pe spate cu ochii pironiţi în tavan. Domnul Gherghinescu nu suportă să rămână noaptea cu ochii pironiţi în tavan, căci pe lângă gânduri încep să-l bântuie dihoniile. Îl bat cu aripile mari peste cap până când încep să-l doară tâmplele.
E obosit tare domnul Gherghinescu. Şi îl dor toate. Cel mai rău îl doare cuibul de rândunele. Îl construiseră chiar deasupra uşii apartamentului, lângă becul spânzurat în două fire. O vreme le-a privit cu plăcere cum vin amândouă şi aduc în cioc gloduri de pământ moi pe care le aşează cu grijă ca pe nişte cărămizi, unele peste altele, şi paie, un fel de fier forjat al construcţiilor de pământ. Apoi şi paiele şi pământul deopotrivă ajung jumătate în cuib, jumătate pe preşul de la intrare, iar domnul Gherghinescu nu vrea să îşi amintească cât se chinuise cu un an înainte când nu mai prididea cu spălatul preşurilor şi a podelei, căci rândunelele nu-şi fac nevoile în cuib. "O porcărie viaţa asta" a spus el răspicat după cinci zile de îndoieli şi a desfăcut cuibul. N-ar fi vrut să-l distrugă de tot, ci doar să-l mute în caisul din faţa blocului, dar cuibul s-a fărâmat ca un castel de nisip între degetele sale mari şi noduroase. Iar la mijloc avea puf alb din pene moi.
Domnul Gherghinescu s-a plictisit să se tot vânture ba pe-o parte, ba pe alta şi s-a dus să se bărbierească deşi simţea o sfârşeală nevrednică în trup. Mai sunt vreo două ore până să plece la servici, dar ce să facă dacă nu poate să doarmă?! E aspră barba. A crescut toată noaptea. Noaptea creşte barba domnului Gherghinescu, ziua mai puţin. Ziua, pielea feţei e ocupată cu grimasele, cu strâmbatul, cu încruntatul, cu vorbitul, cu mestecatul, rareori cu zâmbitul. Noaptea n-are ce face, se plictiseste şi împinge firele de păr în afară. Domnul Gherghinescu dă a doua oară cu spumă. Dar în timp ce ridică braţul pentru a apăsa maşina pe obraz, descoperă două puncte mici ca un vârf de ac undeva la subsoara stângă. Le pipăie atent. Sunt două mai măricele şi vreo cinci mai mici. Nu le avea înainte. Domnul Gherghinescu se sperie. E la vârsta la care orice excreşcenţă a pielii devine periculoasă. A auzit el multe despre bucăţi d-astea de carne care apar din senin şi nu mai ştiu să se oprească din crescut, dar nu vrea să-şi amintească, căci îi face rău. Scarmănă cu unghia. E tare, nu e o coajă care se ia. Poate fi orice. Nu vrea să spună cuvântul. Nici în gând măcar. Îl face să se cutremure. Maşina alunecă uşor peste obraz, apoi din senin se poticneşte. Mâna domnului Gherghinescu nu mai e atât de fermă. "Mama mă-sii" icneşte dumnealui şi împătureşte repede o bucată de hârtie higienică ruptă din suportul de lângă WC pe care o apasă peste tăietura căscată în obraz. Nici măcar nu şi-a bărbierit complet unul. Ridică bucata de hârtie ce ţine loc de pansament şi încearcă să termine treaba. Pe obraz apare un punct roşu, care se transformă într-o biluţă mică, apoi într-un pârâiaş care îşi face loc printre ridurile fine şi alunecă pe porţelanul alb. Domnul Gherghinescu mai apasă o dată. Şi încă o dată. Şi încă o dată. Pârâiaşul continuă să şerpuiască pe obraz ca şi cum ar fi fost acolo dintotdeauna. "S-a stricat sângele ăsta de tot - murmură dumnealui în barbă - altădată s-ar fi oprit mintenaş." Deschide radioul. Degeaba, gândurile tot spre sângele care nu vrea să se oprească se duc. Subconştientul face legătura repede şi cu punctele apărute sub braţ. Mâna e tot mai puţin fermă, domnul Gherghinescu abia termină de bărbierit şi celălalt obraz. Întinde palma. O ţine o vreme întinsă, apoi o lasă să cadă. Probabil ca n-are să mai meargă la servici...
Domnul Gherghinescu intră în bucătărie să pună de-o cafea. Aprinde aragazul şi umple ibricul cu apă. Îl doare mâna când face mişcări ample, sau cel puţin aşa i se pare. Nu tare, parcă îl ţine, parcă dă să se rupă ceva. Îl doare chiar sub braţ. Şi chiar în stânga. Poate fără nicio legătură cu punctele alea. Bagă linguriţa în pungă, o umple, apoi scutură puţin, încă puţin, încă, încă. Mâna domnului Gherghinescu nu se mai opreşte din scuturat. Bagă din nou linguriţa în punga de cafea. Se concentrează. Scutură iar aproape jumătate de linguriţă. "Apă chioară" decide după ce soarbe o gură şi o aruncă în chiuvetă. Domnului Gherghinescu îi place cafeaua amară.
De obicei ia dimineaţa o gustare. Oricât de mică, altminteri i se chirceşte stomacul ca un fetus spre amiază. Dar azi nu-i vine a mânca. Îi e greaţă. Nu ştie de la ce. "Poate de la nesomn". "Sau poate de laaa... " dar domnul Gherghinescu ridică altă barieră şi "laa" -ul se curmă brusc. Altcineva s-a mai trezit în bloc, se aude apa curgând.
Cămaşa o avea aleasă de cu seară, dar fiindcă are o grămadă de timp la dispoziţie domnul Gherghinescu răscoleşte din nou prin şifonier. Dar nu găseşte alta mai potrivită. Oricum nu se pricepe să asorteze cămăşi. Mâna tot îl doare. Se va duce cu siguranţă la medic. Întâi la medicul de familie apoi la... Apoi se va duce la specialistul pe care îl recomandă medicul de familie. Nu vrea să facă nicio presupunere, dar ştie, simte, că nu-i vorba doar de mână. Şarpele s-a lipit din nou de şira spinării şi instinctiv se uită peste umăr după limba-i despicată. Îşi va pune cămaşa galbenă cu pătrăţele bleumarin. Induce mai mult optimism şi chiar ludic. Când îşi încheie nasturii de la gât o vede însă. O pată cafenie mică, cam cât un năsturaş de manşetă. "Asta mai lipsea" se încrunta domnul Gherghinescu şi descheie iar nasturii. Aproape concomitent apar şi stropii de sudoare pe frunte. Mulţi, din ce în ce mai mulţi, ca broboanele de rouă în iarbă. Barierele au căzut, domnul Gherghinescu priveşte în pământ după ele. Îşi scoate cămaşa şi îşi studiază atent trupul în oglinda cea mare. A făcut burtă! Iar restul trupului parcă s-a subţiat. Dar cea de la gât nu e singura! Mai sunt câteva pe coapsa stângă şi sub sânul drept. Domnului Gherghinescu nu-i e frică de moarte. A avut multe discuţii cu el însuşi legate de acest subiect şi amândoi au fost de acord că nu-ţi poate fi frică de ceva ce este inevitabil şi natural. Nu vrea să sufere însă. Şi-i e teamă că nu era încă momentul.
Inima îi bate să-i spargă pieptul. "Ar fi trebuit să mă duc să fac verificările alea cum a spus Nicolaescu. Poate că ar fi fost descoperit mai devreme şi s-ar mai fi putut face ceva. De exemplu inima, n-am ştiut niciodată că aş avea probleme cu ea." Îi zvâcnesc şi tâmplele. Faţă îi e roşie şi fierbinte. Poate că ar fi mai bine să cherne un medic. Îşi târâie paşii cu greu până în baie şi se priveşte atent în oglinda luminată puternic. Se îngrozeşte. E alt om acolo, nu cel pe care îl cunoaşte. Acesta are cearcăne groase, faţa buhăită, sudoarea i se prelinge în două şnururi jucăuşe ca două codiţe de fată pe la tâmple... Se sprijină cu mâna de chiuvetă şi se lasă uşor pe capacul de la WC. Ştie că lucrurile sunt mult mai complicate decât par, înlăuntrurile sunt mai complexe decât aparenţele. Încearcă să dea drumul la apă ca să-şi răcorească puţin fruntea. Efortul e însă prea mare. Priveşte neputincios şuvoiul de apă aşa cum naufragiatul priveşte nava îndepărtându-se. Mâna a înţepenit de tot, trupul a devenit inert. Dă să se ridice dar nu mai poate, se prăbuşeşte pe gresia rece. Ştie că şarpele va apărea din nou din locul în care s-a ascuns şi că de data asta nu se va mai mulţumi să stea lipit de şira spinării. Apa continuă să curgă năvalnică. A depăşit înălţimea chiuvetei şi curge peste marginea ei. Peste pantalonii de pijama curge. Încearcă să se târască până în camera, să-şi caute telefonul. Nu poate să înţeleagă nimic din ceea ce i se întâmplă. Ştie că trebuie să treacă prin cele cinci stadii: negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea. El se află însă înaintea primeia, la nivelul mirării. Nici vorbă de negare. Poate că totuşi mai e loc de scăpare. "Vecineee" strigă cineva de jos. E o voce groasă de bărbat. Vrea sa-i răspundă, dar din gâtlej îi iese doar un gâjâit sinistru. "Vecineee, apaaa" repetă vocea de bariton care nu a căpătat răspuns. A ajuns cu tâmpla pe prag. Privirea se înceţoşează. Nu mai apucă să se mai concentreze, gândurile aleargă navalnic în secvenţe scurte alb-negru ca într-un film al lui Lumier. Merg înapoi. Şeful, nevasta, acoperişul, accidentul, vacanţa din Austria, apoi din ce în ce mai în urmă, promovarea, ascensiunea, angajarea, terminarea facultăţii, examenele de admitere, prima zi de şcoală, grădiniţa, casa bunicii, zâmbetul mamei, recamierul, pozarul, popa, ligheanul, pântecul mamă-sii. Aude vag bătăile în uşă. Şi totul încremeneşte o vreme. E linişte, o linişte de plumb prin care plutesc fulgi albi ca cei din cuibul de rândunele. Sunt mulţi, o grămadă, parcă ar ninge din ceruri cu fulgi albi de rândunele. Cineva a spart uşa. Imaginile încep din nou să fugă de data asta extrem de grăbite dar mult mai clare. Sunt ca un film SF impecabil executat. E cald şi e bine. Îşi strânge genunchii la gură. Lichidul amniotic îl înfăşoară ca o pătură. O lumină gălbuie de nuanţa mierii inundă dejurîmprejurul. Cineva ascultă Dire Straits. O mână zdravănă îi apucă trupul ca pe un sac şi îl răsuceşte cu faţa în sus. Altcineva probabil că a închis robinetul căci apa nu se mai aude curgând peste marginile chiuvetei. "Doamne Dumnezeuleee" ţipă o femeie. Cineva îi ia pulsul. "N-are!" Filmul SF e aproape să se fi terminat. Aceeaşi lumină gălbuie de nuanţa mierii ca la început, doar că acum în cadru e un bărbat bătrân în baston văzut din spate. În faţa lui se deschide un tunel ca o cupă nesfârşită de floare. Înaintează fără teamă. "Şi negarea? Şi furia? Şi negocierea? Şi depresiea Şi acceptarea?" "Fugi repede şi adă o lumânare, nu mai boci aci ca proasta!"