Don Juan de Jonathan

Nu că nu s-ar fi plăcut pe sine. Se considera un tip ok, ba chiar genetic mai înzestrat decât alţii, dar era îngrozit de banal, de uniformitate. Odată cu trecerea timpului devenise din ce în ce mai nemulţumit de înregimentarea ce-i fusese sortită. S-ar fi vrut altfel, nu ştia exact cum, dar altfel, ieşit din rând. Aşa că într-o bună zi mărul se smulse din banal şi evadă în lume împreună cu o pară bine făcută, cu şolduri apetisante dar cu fundul cam mare. Se cunoşteau bine căci fuseseră vecini şi prieteni din copilărie, ba chiar niscai rude îndepărtate. Relaţia însă n-a mers la fel de bine. Viziuni diferite asupra sensului vietii, el considerând că primordiale sunt o trecere împlinită prin lume şi copiii frumoşi şi sănătoşi, ea considerând mai importantă o noapte pe o farfurie cu borderie de aur în port la Monte Carlo şi o partidă bună. S-au despărţit destul de repede pe o tarabă în Obor, ea trăgându-se împreună cu câteva prietene mai mălăieţe spre un borcan de compot, în timp ce el a pus ochii pe o banană înaltă şi subţire venită tocmai din Columbia. I-a pârjolit inima şi i-a sucit minţile columbianca. Aproape un an a fost nebun după ea. Nu trăia decât pentru momentele acelea în care sub adăpostul razelor de lună ea-şi dădea peste cap rochia galbenă dezvelindu-şi goliciunea palidă înnebunitor de dulce şi de parfumată. El o adulmeca ca un căţel în călduri, o învăluia în atingeri rotunde, îi muşca coapsele tremurânde. L-ar fi secătuit, ar fi stors şi ultima picătură de vlagă din el, l-ar fi tranformat într-o poamă uscată, dacă n-ar fi dispărut într-o zi subit cu un avocado de la ambasadă, sfârşind o săptămână mai târziu într-o uriaşă salată de fructe. Ca să-şi înece amarul s-a cuplat cu o gutuie cam trecută şi cam fadă. Nimeni n-a înţeles ce a găsit la ea, căci era păroasă şi zbârcită, dar trebuie să fi avut şi gutuia secretele ei, căci vorba aceea "gutuia coaptă face dulceaţa bună". Îi plăcea la nebunie parfumul ei subtil şi delicat. Îl încânta faptul că era calmă şi grijulie şi putea să se adâncească în braţele sale ori de câte ori se simţea abătut. Cinci luni încheiate l-a ţinut gutuia aproape, dar atât de aproape încât mirosul ei aproape că i se impregnase în pieliţă. Dar oricât de bine îi era nu s-a mai putut opune unei viţe de vii tinere şi cam nurlii, care-i făcuse cu ochiul într-o seară în drumul spre mare. Era harnică şi bine înfiptă la casa ei viţa de vie dar o altoia cam des bărbat-su, un butuc bătrân din Franţa stabilit la noi după revoluţie, care o trăgea bine de tot la măsea. Îl îmbăta cu zâmbetul ei dulce, cu interiorul ei ameţitor şi îl înnebunea cu săruturile-i zemoase. Iar seara, când liniştea grea cobora peste lume, i se strecura în trup şi în suflet ca un şarpe lichid subţire şi lung, înfierbântându-i măruntaiele şi gândurile. Ar fi putut trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi dacă el nu s-ar fi înverşunat s-o ceară de nevastă. Degeaba s-a rugat, degeaba a implorat-o, degeaba s-a târât în genunchi, ea a rămas legată de butucul ei ca un fluture cu aripile arse prins în aura unei lămpi incandescente. O vreme s-a răsucit ameţit încercând să se despresoare, apoi, incomplet refăcut, s-a aruncat în braţele unei prune, mici, uscată şi cam brumărie, care pe deasupra mai avea şi doi copii din flori pe care îi creştea singură. Nu s-a legat nimic între ei, deşi ea era tare mândră de felul în care îl priveau cei din jur. I-ar fi iertat imperfecţiuna fizică, dar îl enerva faptul că nu se putea rupe de ai ei. Netam nesam se trezea pe cap cu puzderia de prune, prunuliţe şi prunişoare. Părinţi, bunici, unchi, mătuşi, nepoţi, rude mai mult sau mai puţin apropiate, veneau peste ei când ţi-era lumea mai dragă. "Auzi iubire, tu din mine n-ai să faci magiun, asta să-ţi intre bine în cap!" s-a răstit el nervos într-o seară pe când îi propusese să iasă la un aprozar din apropiere ca să mai vadă şi ei lumea, în timp ce ea o ţinea una şi bună că mai bine dau o fugă până la Topoloveni. Şi uite aşa i-a descoperit interiorul viermănos, căci de la discuţia din seara aceea n-a încetat să-l jignească şi să-l facă de ocară. A fugit fără să se uite înapoi şi s-a aciuat după câteva săptămâni de peregrinare în casa a două lesbiene, o piersică preţioasă şi parfumată şi o caisă mică şi aromată. Se luaseră cu acte prin ţări străine unde era legală combinaţia şi fiindcă erau bine aşezate amândouă aveau de gând să pună şi de-un nectar. Ar fi trăit ca în rai lângă cele două zeiţe, dar era ceva, ceva ce nu-i dădea pace, ceva ce-l răscolea încă şi căruia nu-i putea găsi înţelesul. Abia târziu se lămuri că este vorba despre dorul de casă. Aşa că într-o bună zi, pe neaşteptate, le sărută pe domniţe pe tâmplă, îşi puse traista în băţ şi porni înapoi acasă, hotărît că nu mai e cazul să-şi caute pereche colorată şi parfumată ci că-i mai bine să se înmulţească din propria-i sămânţă aşa cum făcuseră toţi moşii şi strămoşii săi.