Locul

Bărbatul făcu câţiva paşi pe coridorul lung care se desfăşura în faţa sa şi deschise la întâmplare o uşă. Nu aşteptă să vadă ceea ce se dezvleşte dincolo de tăblia de lemn şi o închise rapid speriat parcă de ceea ce ar fi putut să descopere. Apoi alese o altă uşă şi o deschise, de data aceasta cu mai mult curaj. Nu părea să fie nimeni în cameră aşa că bărbatul o închise şi se repezi la a treia. Aici zăbovi. Era mică şi puţin luminoasă, ca o cameră de hotel austeră dotată doar cu strictul necesar. Un iepure stătea în fotoliul aşezat în mijlocul camerei ţinând în mână o cutie de bere şi privea atent la televizor. Bărbatul nu fu de mirat atât de prezenţa iepurelui cât mai ales de alura acestuia. Nu semăna deloc cu un iepure adevărat ci părea mai degrabă o îmbinare între un om şi un personaj din desene animate. Avea urechile lungi, obrajii proeminenţi dotaţi cu două smocuri groase de păr ca o pereche de mustăţi de general prusac, nasul roşu, trei zbeghiuri ca dinţii de greblă în creştet şi doi lopătari imenşi în faţă crăpând pe chipul ca de buret un zâmbet larg şi fals ce părea să se înfăşoare de jur împrejurul capului. Avea blana neagră cu o pată mare albă pe burtă, cum albă-i era blana şi în jurul labelor de parcă ar fi purtat papucii îmblăniţi ai soţiei. Stătea picior peste picior sprijinindu-şi cu o mână falca. Bărbatul şi iepurele se priviră câteva secunde în ochi.
- Ce cauţi? – întrebă iepurele rotindu-şi continuu privirea între bărbat şi televizor în încercarea de a prinde răspunsul acestuia fără însă a pierde nimic din imaginile ce se perindau pe ecran.
Bărbatul ezită. Chiar nu ştia să răspundă la întrebare. Nu căuta nimic. Dar în acelaşi timp căuta totul. Sau mai degrabă orice. O reconfigurare, o altă lume, un fir doar. Nu-i era greu să identifice doar ceea ce căuta, ţinta, îi era grozav de dificil să identifice locul, drumul pe care se afla. Sau pe care ar fi vrut să purceadă. Avusese unul sub tălpi o bună bucată de vreme, de fapt aproape o viaţă întreagă dar acesta se evaporase subit. Fără urmă. Şi ceea ce făcea ca lucrurile să fie şi mai neplăcute era lipsa unor alternative. Întotdeauna avusese cel puţin o alternativă, un drum ocolitor. Acum nu avea niciunul. De aceea deschisese uşa. Una absolut la întâmplare.
- Nimic. Doar că nu-mi găsesc locul… - murmură el convins fiind că problema sa este una mai mult delicată şi personală, decât una care să fie împărtăşită cu un iepure de buret negru cu burta albă ţinând în mână o cutie de bere răsuflată.
- Şi crezi că-l găseşti p-aici? – replică iepurele imediat ca şi cum l-ar fi aşteptat de multă vreme tocmai pentru a lămuri această problemă. Te înşeli frate. Unde dracu să-şi găsească loc locul tău într-o cameră atât de urâtă şi de meschină?! – vociferă el aproape nervos, pentru a se ridica apoi în picioare şi a-şi face mâna evantai arătând împrejur.
- Unde să fie? Aici? – se încruntă el arătând scobitura rămasă în fotoliu. Sau aici? – arăta el spre patul pe care se lăfăiau o valiză militară din lemn din care se iţeau câteva ţoale bărbăteşti, un cuptor cu microunde, o cutie de 12 beri din care una fusese deja săltată şi un balonzaid ieftin şi uşor uzat. Sau aici? – indică el sub pat unde se puteau zări câteva smocuri de praf ca nişte norişori alburii. Sau poate aici! – mai arătă spre cele cinci rafturi înguste înfipte în perete pe care şedeau derutate câteva chestii obişnuite camerelor prin care trec călătorii grăbiţi: o perie de pantofi şi una de haine, două pahare, un set de croitorie de urgenţă, o hartă a oraşului şi un pix, o scumieră şi alte câteva nimicuri.
Mustăciosul părea să fi coborât chiar din desene animate. Bărbatului îi era teamă că acesta nu poate înţelege un concept atât de complex precum cel de “pierdere a locului în lume”. Iepurele o lua prea pragmatic, material, ca şi cum el ar fi căutat ceva palpabil, rezolvabil imediat.
- Nu, nu, cred că locul meu nu-i aici – mormăi bărbatul oarecum jenat de ambianţa austeră pe care o prezenta iepurele dar şi de modul rigid în care acesta privea lucrurile.
- Te pomeneşti că-l vrei pe-al meu?!
- Ce? Locul? – băigui bărbatul privind fix fotoliul pe care ochise o pată mare de sos de pizza, pe care cineva încercase neîndemânatic să o curete dar mai rău făcuse, căci pata se întinsese pe tot braţul.
- Locul! Locul, desigur, nu asta ai pierdut? – îl repezi iepurele nerăbdător. Sau poate îl vrei pe-al lui Tweety?! – îl cercetă el ironic pe bărbat privind pe sub sprâncenele trase parcă cu creionul.
- Tweety?
- Tweety da. Sau tu habar n-ai cine e Tweety? O Doamne! Tu chiar n-ai habar cine e Tweety, nu-i aşa? Şi cel mai probabil nu ştii nici cine sunt eu! Olalaaa… Vai de mama care m-a făcut! Dar pe ce lume trăieşti omule?
Bărbatul privi ruşinat în jos ochind un gândac roşu cu aripi lungi alergând în goană către o gaură făcută cu ţigara în mochetă. N-avea nicio idee pe ce lume trăieşte! Tocmai asta era problema. N-avea chiar nicio idee…
- Dacă vrei pot să-ţi las locul meu, să ştii, eu nu mă supăr – reveni iepurele împăciuitor. Te-apucă greaţa când te uiţi în jur zău aşa! M-am săturat. Şi voi care una două daţi fuga-ncoace ca şi cum aici ar fi Raiul pe Pământ. La dracu, s-au stricat toate. “Stai aici, stai dincolo, stai aşa, nu mişca, du-te-n colo, vino-ncoace” toţi vor ceva de la tine. Nu mai ai o viaţă a ta, eşti doar o pălărie de vreme rea - pufni iepurele şi scoase ca din joben o pălărie largă de mexican pe care şi-o îndesă pe creştet.
Bărbatul era complet derutat. Habar n-avea cine e iepurele nervos şi ce voia de la el. Nu înţelegea nimic, cu atât mai mult cu cât el era cel care dorea să solicite o favoare şi nu invers. Un lucru însă ştia cu precizie, nu ăsta era noul început pe care şi-l dorea, nici măcar unul de probă. Iepurele îşi ţinea cu o mână pălăria pe vârful capului, în timp ce cu cealaltă sorbi şi ultima înghiţitură de bere.
- Ei, ce zici?!
Bărbatul zâmbi. Iepurele era grozav de caraghios. Întrebarea însă i se părea complet stupidă. Niciodată întrebarea aceasta nu i se păruse mai puţin potrivită. Ce să zică în legătură cu ce? Era doar un culoar lung şi deschisese o uşa. Întâmplător dăduse peste iepure, dar ar fi putut da peste oricine, peste un crocodil, peste un elefant, peste un tigru, sau peste o maşină de pompieri.
Iepurele îl privea fix fără să rasufle. Apoi netam nisam se ridică din fotoliu şi întorcându-se cu spatele îşi scoase capul ca pe o cască de cosmonaut pentru ca mai pe urmă, ducând degetele undeva la ceafă, să desfacă fermoarul blănii pe care o purta lepândând-o pe dată.
- Hei, ce dracu faci aici?!
Acum arăta de-a dreptul hidos. Nu mai părea deloc un iepure din desene animate, ci aducea cu unul adevărat dar mort şi jupuit, întins pe tavă lângă alţi confraţi în galantar la “Vânătorul”.
- Eiii… doar nu credeai că-ţi las locul în fotoliu. Îţi las locul în blana asta împuţită de care m-am săturat. Poţi să iei şi berea, niciodată nu m-am împăcat cu ideea. Acum pot să mă duc să-mi cumpăr în sfârşit o cutie cu suc de morcovi ca lumea.
Bărbatul ezită cu ochii pironiţi pe blana dezbrăcată a iepurelui. Ar mai fi putut face o încercare cu acel Tweety, indiferent cine ar fi fost tipul, aşa, ca să nu spună lumea că nu şi-a dat interesul. Pe de altă parte de ce ar diferit o nouă întâlnire de aceasta?! Oricum nu ştia ce caută. Ideea însă de a fi obligat să umple doar un gol într-un peisaj pe care nu-l înţelegea îl îngrozea, făcându-l să se cutremure uşor. Aşa că se roti rapid pe călcâie şi ieşi în grabă trântind uşa.
- Heeei, ce naiba crezi că faci?! Întoarce-te! – auzi în spate glasul nervos al iepurelui şi bărbatul mări paşii.
- Întoarce-te nemernicule. Asta nu se poate termina aşa! – ţipa iepurele alergând despuiat după dânsul pe culoarul lung ca o autostradă tăind deşertul. Bărbatul o luă la fugă de-a binelea privind speriat peste umăr. “129”, “131”, “133”, putu citi cu coada ochiului etichetele de pe uşile camerelor…