Cum se scrie o poezie? – m-a întrebat copilul
Habar n-am – i-am răspuns surprins de întrebare
Hai spune-mi, tu trebuie să ştii
Eu cred căăă…
o poezie se scrie punând pe limbă un cuvânt zburător
plimbându-l prin tot înlăuntrul cum plimbă marea coaja de scoică
şi aşteptându-l să iasă prin buricele degetelor furnicături
Mulţumit copilul a prins un fluture zburând în apropiere
şi a început să-l plimbe liniştit pe cerul gurii
Acum o să iasă o poezie? – m-a întrebat serios
rotindu-şi maxilarul cu buzele aproape lipite
Acum e deja poezie! – am constatat încântat
Apoi copilul a aşteptat privindu-şi insistent palmele
şi fiindcă nu se întâmpla nimic m-a privit speriat
Ce mă fac? Pe unde trebuie să iasă?
Pe niciunde! – am răspuns privind amuzat cum îi înmuguresc aripi…
7 comentarii:
aşa e... poeziile nu se scriu, ele cresc ca nişte aripi de fluture, unde nu te-aştepţi.
dacă nu eşti atent să le prinzi la vreme, zboară înainte să le rosteşti, măcar în gând.
rămâne, în schimb, urma zborului lor.
întotdeauna.
chiar asa! de aceea notez si eu pe hartie gandurile astea, sa nu fuga si sa se piarda prin lume…
frumos ai spus anonimule!
Doar că aripile astea nu cresc decat atunci când vor si unde vor. Incapatanate mai sunt! :D
da, asa e; de aceea e bine cand simti ceva in spinare sa pui mana pe ele si sa nu le lasi sa-si ia zborul!
:)
Să zburăm, zic!
:) cu prima adiere de primavara
Romantic incurabil ce ești! :)
Trimiteți un comentariu