Oamenii sunt ca aisbergurile, cea mai mare parte din ei rămâne ascunsă privirii, chiar şi atunci când te apropii foarte mult. Şi îi descoperi pe de-a-ntregul abia când e prea târziu...
primul impuls e să nu cred la fel, moșule, dar la mai multe citiri văd mai bine frumosul exprimării, plin în multe sensuri... niciodată pe de-a-ntregul, aș îndrăzni să zic. iar din preatârziul cela io aleg regretul timpului nerămas pentru folosul bucuriei descoperirii. că așa-s io pozitivo-optimistică. ciocnirile cu aisbergurile oameni au și înălțări fabuloase, înainte de posibile prăbușiri, iar alea, vârfurile lumină, ar trebui să umbrească hăurile regretelor cu minus. în rest numai timpul e uneori prea târziu...
stau si ma tot gandesc daca sa-ti spun ca “e o exagerare pentru a puncta un adevar indubitabil” sau sa o las asa si sa subintelegem impreuna ca nu e nicio exagerare ci doar o realitate contestabila; depinde de experienta de viata probabil; dar cred cu insistenta ca cei mai multi dintre oameni au o viata launtrica pe care nu o dezvelesc in afara; din varii motive, din teama de a nu deveni mai fragili, de a nu se simti atacabili, din teama de a nu se face de ras, din dorinta de a avea un cuib departe de ochii si picioarele lumii in care se pot refugia oricand (am o poveste frumoasa, intitulata chiar asa, “refugiul” despre asta), din jena, din egoism, din dorinta de a-si tine ascunse comori care nu pot fi niciodata cantarite corect… avem intre atatea vesminte unul care se aseaza direct peste suflet si care se lipeste de acesta… iar “prea tarziu” nu trebuie inteles in sensul catastrofic (nu se scufunda nimic, nu se prabuseste nimic atunci cand cunosti un om pe de-a-ntregul), ci in sensul unei pierderi iremediabile a unei bucati de viata, in sensul construirii unei false impresii care vreme indelungata ti-a umbrit simturile si pana la urma, chiar sa nu crezi la fel, sa fii pozitiv-optimista si sa ai parte numai de oameni deschisi si frumosi! :)
of, moșule! nu îmi permit să compar experiența mea de viață cu cea ascunsă în spatele bărbii dumitale, vorbesc din credințe. iar câteva din ele mi se pliază perfect pe frumoasele afirmații despre partea ascunsă și motivele nedezvelirii ei. doar că dezvolt o prelungire, cum că veșmântul ăsta lipit de suflet e de un asemenea firesc, încât existența lui n-ar trebui sa întristeze. nu în genere, cel puțin. apropierea de oameni ne apropie de miezul lor, treptat și continuu, încât ceea ce e de văzut începe a se vedea. fără false impresii, în cazul oamenilor deschiși. pierderile iremediabile cred că se întâmplă dinspre oamenii... frumoși numai deasupra apei... bingo! uite cum vine înțelesul, dacă sunt corect purtată în calea lui :) și totuși, cu tot respectul pentru gândul formulat, cred că de fapt nu mă împac cu generalizarea lui. nu toți oamenii sunt ca aisbergurile, sau poate că descoperirea unor nebănuite umbre fac parte din mersul acela firesc spre miezul omului, care uneori e altfel decât ne-am imaginat. caz în care "prea târziu" e de fapt "la timp". hmm.. sau invers? umbrele există primele și lumina vine prea târziu și de aici regretul... plin de sensuri gândul aiesta... adânc de plin...
nici n-ar trebui sa te impaci cu generalizarea si nici cu gandul in sine; caci ce vreau a spune nu e o dojana indreptata asupra a ceea ce a fost ci mai degraba un semn pentru dezlipirea ochilor; si nu cei cu irisi colorati ci cei ai mintii care pot vedea dincolo de invelisuri, mult mai adanc decat primii…
eu multumesc! siii... eu sunt "tu", ok?! (spatiul virtual ne ofera marele avantaj de a ne face pe toti asemenea, fara fete, fara trup, fara varsta, fara averi, doar ghemotoace de cuvinte; asta atata timp cat nu insistam sa dovedim contrariul... :) )
Niciodată nu e ”prea târziu”. Și oricum, să descoperi ceea ce se află in adâncul unei ființe umane e o aventură mirobolantă. Nu te poți plictisi de asta.
Pe de altă parte, oamenii sunt obligați să devină ca icebergurile, ca să se protejeze de cei care intră cu brutalitate in poveștile lor de suflet.
:)asa e irisule, ai dreptate niciodata nu e prea tarziu sa cunosti ce in sufletul unui om, desi uneori ai fi vrut ca bucata de nestiut sa ti se fi luminat mai devreme pentru a te bucura de acel interior sau pentru a-l vedea pe de-a-ntregul, asa cum e, nu asa cum ti se arata si da, de cele mai multe ori motivul ermetizarii este teama de lipsa de sensibilitate a celorlalti :) bine ai revenit!
14 comentarii:
primul impuls e să nu cred la fel, moșule, dar la mai multe citiri văd mai bine frumosul exprimării, plin în multe sensuri... niciodată pe de-a-ntregul, aș îndrăzni să zic. iar din preatârziul cela io aleg regretul timpului nerămas pentru folosul bucuriei descoperirii. că așa-s io pozitivo-optimistică. ciocnirile cu aisbergurile oameni au și înălțări fabuloase, înainte de posibile prăbușiri, iar alea, vârfurile lumină, ar trebui să umbrească hăurile regretelor cu minus. în rest numai timpul e uneori prea târziu...
stau si ma tot gandesc daca sa-ti spun ca “e o exagerare pentru a puncta un adevar indubitabil” sau sa o las asa si sa subintelegem impreuna ca nu e nicio exagerare ci doar o realitate contestabila; depinde de experienta de viata probabil; dar cred cu insistenta ca cei mai multi dintre oameni au o viata launtrica pe care nu o dezvelesc in afara; din varii motive, din teama de a nu deveni mai fragili, de a nu se simti atacabili, din teama de a nu se face de ras, din dorinta de a avea un cuib departe de ochii si picioarele lumii in care se pot refugia oricand (am o poveste frumoasa, intitulata chiar asa, “refugiul” despre asta), din jena, din egoism, din dorinta de a-si tine ascunse comori care nu pot fi niciodata cantarite corect…
avem intre atatea vesminte unul care se aseaza direct peste suflet si care se lipeste de acesta…
iar “prea tarziu” nu trebuie inteles in sensul catastrofic (nu se scufunda nimic, nu se prabuseste nimic atunci cand cunosti un om pe de-a-ntregul), ci in sensul unei pierderi iremediabile a unei bucati de viata, in sensul construirii unei false impresii care vreme indelungata ti-a umbrit simturile
si pana la urma, chiar sa nu crezi la fel, sa fii pozitiv-optimista si sa ai parte numai de oameni deschisi si frumosi! :)
of, moșule!
nu îmi permit să compar experiența mea de viață cu cea ascunsă în spatele bărbii dumitale, vorbesc din credințe. iar câteva din ele mi se pliază perfect pe frumoasele afirmații despre partea ascunsă și motivele nedezvelirii ei. doar că dezvolt o prelungire, cum că veșmântul ăsta lipit de suflet e de un asemenea firesc, încât existența lui n-ar trebui sa întristeze. nu în genere, cel puțin. apropierea de oameni ne apropie de miezul lor, treptat și continuu, încât ceea ce e de văzut începe a se vedea. fără false impresii, în cazul oamenilor deschiși. pierderile iremediabile cred că se întâmplă dinspre oamenii... frumoși numai deasupra apei... bingo! uite cum vine înțelesul, dacă sunt corect purtată în calea lui :)
și totuși, cu tot respectul pentru gândul formulat, cred că de fapt nu mă împac cu generalizarea lui. nu toți oamenii sunt ca aisbergurile, sau poate că descoperirea unor nebănuite umbre fac parte din mersul acela firesc spre miezul omului, care uneori e altfel decât ne-am imaginat. caz în care "prea târziu" e de fapt "la timp".
hmm.. sau invers? umbrele există primele și lumina vine prea târziu și de aici regretul...
plin de sensuri gândul aiesta... adânc de plin...
nici n-ar trebui sa te impaci cu generalizarea si nici cu gandul in sine; caci ce vreau a spune nu e o dojana indreptata asupra a ceea ce a fost ci mai degraba un semn pentru dezlipirea ochilor; si nu cei cu irisi colorati ci cei ai mintii care pot vedea dincolo de invelisuri, mult mai adanc decat primii…
cu asta sunt perfect de acord :)
mulțumesc pentru bucuria timpului din cuvinte!
eu multumesc!
siii... eu sunt "tu", ok?! (spatiul virtual ne ofera marele avantaj de a ne face pe toti asemenea, fara fete, fara trup, fara varsta, fara averi, doar ghemotoace de cuvinte; asta atata timp cat nu insistam sa dovedim contrariul... :) )
Sau poate niciodată. Depinde cât de mult eşti interesat. :)
sau poate niciodata, da! caz in care nu suntem decat niste carti de joc intr-un pachet...
Asta dacă nu eşti un as sau o damă de...pică. Atunci toţi sunt interesaţi să te cunoască.
:) corect!
Niciodată nu e ”prea târziu”. Și oricum, să descoperi ceea ce se află in adâncul unei ființe umane e o aventură mirobolantă. Nu te poți plictisi de asta.
Pe de altă parte, oamenii sunt obligați să devină ca icebergurile, ca să se protejeze de cei care intră cu brutalitate in poveștile lor de suflet.
:)
Bine te-am regăsit, Moșu!
:)asa e irisule, ai dreptate
niciodata nu e prea tarziu sa cunosti ce in sufletul unui om, desi uneori ai fi vrut ca bucata de nestiut sa ti se fi luminat mai devreme pentru a te bucura de acel interior sau pentru a-l vedea pe de-a-ntregul, asa cum e, nu asa cum ti se arata
si da, de cele mai multe ori motivul ermetizarii este teama de lipsa de sensibilitate a celorlalti
:) bine ai revenit!
Prea tarziu pentru ce?
ca sa stiu cum imi incep discursul ��
prea tarziu pentru a mai putea recupera o felie de viata netraita!
Trimiteți un comentariu