Am simţit-o cum se zvârcole. O dată, de două ori, de cinci ori… A smuls cearceaful de pe mine pentru a se înfăşura în el şi doar după câteva clipe l-a azvârlit cât colo, dezvelindu-şi trupul aburind. A icnit, a gemut, a mormăit, a ţipat, şi dintr-o dată s-a trezit ridicându-se în capul oaselor. Am mângâiat-o pe păr şi i-am aşezat capul înapoi pe pernă. “Am avut un coşmar – a bâiguit abia dezlipind buzele – se făcea că toate lucrurile erau în ordine, nimic nelalocul lui sau fără rost. Şi oamenii, toţi dintr-o bucată”. Apoi a aţipit la loc. N-am înţeles ce a vrut să spună. Vorbele îi erau la fel de tulburi ca şi somnul. I-am mai mângâiat părul până am fost sigur că s-a liniştit şi a adormit la loc, apoi am dat să aprind veioza pentru a vedea câte ceasuri mai sunt până la zi şi dacă voi mai avea timp pentru a toarce ca un motan minutele rămase. Când am aprins însă lumina am avut o uriaşă surpriză! Am stins-o repede şi am închis ochii. Încă nu mă trezisem. Sau poate că trupul se trezise, doar ochii nu. Apoi cu ei închişi am pipăit firul electric şi am apăsat din nou pe buton. Am crăpat încetişor o pleoapa. Pe urmă pe cealaltă. Şi aşa, prin fantele lor înguste, am cercetat din nou lumea. Iar lumea îmi părea complet cu susul în jos. Abia când i-am deschis definitiv pe amândoi am înţeles de ce lumea mi se înfăţişa atât de cususulînjos. Pur şi simplu pentru că patul nostru era lipit de tavan. Am îngheţat. Nu-mi aduceam aminte deloc cum ca în seara dinainte lumea să fi fost atât de stranie. De fapt cugetând mai adânc mi-am dat seama că nu-mi aduceam aminte aproape nimic. Pe lângă fireasca cutremurare privind ridicolul situaţiei mă speria şi ideea coborârii din pat, un gest atât de banal într-o lume normală în care papucii îmblăniţi te aşteaptă cuminţi la piciorul patului, dar atât de sperietor-complicată în cazul de faţă, în care nimic nu-mi mai părea raţional. Am aruncat ochii împrejur în speranţa că voi găsi o scară lăsată de cu o seară în urmă, dar nici vorbă de vre-un ajutor. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi bazându-mă pe experienţa atletică a ultimelor decenii am decis să cobor ajutându-mă doar de mâini şi picioare. Spre surpriza mea, la prima mişcare însă trupul s-a pornit devale singur ca o curgere a unui gheţar care ştie ce face şi n-are nevoie de sfaturi, mâinile s-au lungit cu de-a bună voie, trupul s-a făcut lujer elastic înalt şi subţire şi iacătă-mă jos fără nici cel mic efort, păşind liniştit pe podea cum altfel decât în mâini şi cu capul în jos, dar atât de lejer şi de atât de anormal de normal, încât mi s-au zburlit aripile sufletului. Am aruncat ochii în jur să văd dacă mă mai aşteaptă şi alte surprize şi da, mă aşteptau. Camera nu arăta deloc aşa cum o ştiam. Nu că n-ar fi fost pătrată, cu două ferestre şi-o uşă, cu dulap, noptiere, comodă şi alte cele, dar era de o anormalitate absolut absurdă. Cum să vă explic ca să mă înţelegeţi mai bine?! Dulapurile de exemplu aveau rafturile aşezate vertical şi nu orizontal, astfel încât orice era aşezat pe un raft cădea pe următorul, de pe care aluneca pe următorul şi tot aşa până la ultimul unde se strângeau grămadă, sertarele comodei erau aşezate de-a-ndoaseala tot conţinutul lor prăbuşindu-se la prima deschidere, lampa cu cinci abajururi era fixată în podea iar prizele pe tavan, firele lor atârnând ca nişte panglici lucitoare de Anul Nou, covorul era făcut sul şi aşezat drept suport pentru un ghiveci în care plutea un caras auriu, iar papucii mei îmblăniţi, ei bine papucii mei îmblăniţi au venit degrabă din bucătărie imediat ce m-au auzit coborând din pat, mieunând ca doi pisoi. Totul era de o absurditate complet lipsită deee… logica dar nu şi de sens. Căci nimic nu părea la o primă vedere nelalocului, totul părea ordonat şi cuminte. Abia la o a doua lucrurile ieşeau de sub pătura normalului precum gândacii roşii de sub preşul de la baie şi o luau la fugă care încotro îngrozite parcă de propria grozăvie.
Am scuturat din cap, mi-am pus papucii şi am dat fuga la frigider să-mi iau ceva rece care să potolească înfiorarea gândurilor. Las la o parte faptul că frigiderul era în sufragerie în locul televizorului, chestie care nu m-ar fi nemulţumit defel dacă televizorul n-ar fi apărut în bucătărie în locul frigiderului, dar era rotund, iar rafturile curbe toate, astfel încât mâncarea se vărsa încet din crătiţi, oale şi sticle într-o cuvă mare situată la baza sa. Am luat sucul de portocale şi am dat peste cap o gură mare, pe care apoi am împroşcat-o în pulberi fine pe pereţi. Nu era suc de portocale ci zeamă de varză…
Cum nu ştiam ce altceva aş fi putut face mai bun m-am întors în pat, chestie care nu mi s-a mai părut deloc ridicolă şi nici imposibilă, mi-am tras cearceaful peste cap şi am adormit buştean.
- Hei, scoală! Te scoli? Hai că eu plec la coafor. Ţi-am lăsat micul dejun pe masă.
Am mijit uşurel ochii. Ziua continua să-mi joace feste. Ea nu mi-ar fi pregătit niciodată micul dejun, era strict jobul meu.
- Cât e ceasul? – am mormăit.
- Doişpe. Ai lenevit ceva nu glumă…
- Şi ziua? Ce zi e?
- Miercuri!
- Şi miercuri te duci la coafor? Nu e zi de servici?
- Măăă… glumeţule – a chicotit ea şi a dispărut.
Iar eu am rămas răstignit pe tavan. Literalmente, căci nu, nu fusese un vis aşa cum am sperat. Am coborât din pat, am luat cana cu lapte şi ovaz, bleah, pesemne cineva încurcase mâncărurile şi m-am aşezat pe canapea la televizor. Ciudat însă, televizorul părea să fie defect. În loc să se audă clar vocile oamenilor se auzea ca şi cum cineva ar fi tradus dintr-o limbă străină. Vorbele nu se înşirau aşa cum erau gândite ci răzbăteau către urechile mele doar sunete şchioape. Prima dată m-am gândit că vorbesc în limba chineză. “Să vezi că au început chinezii să cucerească lumea!” mi-am spus speriat şi m-am repezit la fereastră căutând din ochi avioanele duşmănoase dar apoi m-am liniştit căci asta începuseră să facă demult. Şi fără arme de foc. Nici canalele cu muzică nu erau mai sănătoase. În loc de muzică se auzea un zgomot de fond dintr-o hală de construcţii. Ciocane, macarale, furnale, maşini grele, oameni ţipând. Am dat să sun la compania de cablu însă înainte să apuc să pun mâna pe telefon o voce suavă m-a avertizat “Suntem de la compania de telefonie, având în vedere că nu aţi plătit factura curentă nu mai puteţi efectua, primi sau măslui convorbiri telefonice. Pentru reglementarea situaţiei apelaţi numarul afişat pe ecran” şi mi-a dat un număr lung ca un vierme ce nu părea deloc să semene cu cele obişnuite. Nervos am format numărul primit şi o altă voce suavă mi-a răspuns candid “Alo. Aţi sunat la serviciul asistenţă clienţi. Sunteti clientul de azi cu numărul 15837. Vă rugăm aşteptaţi. Vă rugăm aşteptaţi. Vă rugăm aşteptaţi. V-aţi enervat?! Vă rugăm să luaţi un calmant şi să aşteptaţi. Vă rugăm aşteptaţi. Vă rugăm aşteptaţi...” Am azvârlit cu telefonul pe fereastră. Telefonul a lovit un pinguin care zbura pe sub geamul meu şi imediat o mulţime de pinguini furiosi s-au adunat vociferând în rama ferestrei. Am închis-o cu greu şi m-am ascuns de teamă în baie, ascultând cu inima cât un purece bătăile nervoase în geam. După o vreme zgomotele s-au potolit dar capetele continuau să se lipească furioase de geam. Le-am privit feţele mânioase cu tremurândă îngrijorare până când mi-am dat seama că asta se şi întâmplase, chipurile lor rămăseseră lipite de geam ca nişte abţibilduri subtiri.
Le-am lăsat aşa în aşteptarea ploii ce avea să vină cândva şi-am dat fuga la cutia cu facturi. Le păstram pe toate într-o cutie de carton în care cândva fuseseră bomboane de ciocolată. “Mirela, praline de ciocolată”, aşa scria pe cutie şi avea o fotografie cu un trandafir albastru pe o cuvertură de velur vişinie. Fuseseră probabil multe praline căci cutia era suficient de mare cât să cuprindă toate facturile dintr-un an. Le-am răscolit furios în căutarea facturilor la telefon. Am găsit zeci de facturi, poate sute, care mai de care mai neaşteptate, toate extrem de scumpe, nicio mirare că mi-au tăiat legăturile. Vorbisem de curând cu două girafe, surori cu capul în nori, din Tanganyika, cu o potecă dintr-o pădure adormită, cu Aurora, Aurora Boreală, cu o gaşcă de pitici angajati să ţină cerul albastru, cu doi nasturi de la o jachetă de damă uitată pe bancă lângă mare şi tot aşa. Pe măsură ce le citeam, facturile păreau ca se înmulţesc, ridicam una, o citeam şi puneam îndarat două.
M-am speriat rău. Din tot mormanul ăla de hârtii rezulta clar că duceam o viaţă paralelă despre care nici ea dar nici eu nu ştiam nimic. Ba mai mult, nu numai că o duceam, dar o şi înmulţeam. Şi imediat am făcut legătura cu visul. Cu visul ei. Ceva era în dezordine în lumea care păstra totul într-o aparentă ordine, într-o ordine răvăşită. Atunci l-am sunat pe poştaş. A sosit repede iar când a sosit şi i-am deschis uşa a început să latre. Da, să latre, exact ca un buldog bălos. I-am dat un scaun şi-un os şi s-a mai potolit. L-am întrebat de scrisori. A ezitat o secundă apoi a recunoscut tot. Îmi aducea în fiecare zi scrisori de la alte femei. N-a ştiut să-mi spună exact de unde vin şi cine sunt femeile căci recipisele nu aveau niciun nume trecut la expeditor. Şi nici cuvinte înăuntru, erau doar plicuri goale şi foarte uşoare. Ştiam că sunt de la alte femei pentru că mirosea a fragi şi a liliac şi a lăcrămioare de fiecare dată când le desfăceam. Şi timbrele, timbrele din ce ţări exotice sunt – l-am întrebat eu încercând să aflu cât mai multe. Îmi pare rău, sunt autotimbrate – a icnit el. L-am rugat să nu mai spună la nimeni şi să mă caute doar pe mine atunci când are ceva de lăsat, chiar şi uşa deschisă, dar el mi-a replicat că oricum serviciul poştal mi-a fost întrerupt căci nu plătisem nimic niciodată, dar că el vine şi mi le aduce din simpatie căci îi place cum mă pun de-a curmezişul lumii. De-a curmezisul? - l-am întrebat mirat şi el a zâmbit şi mi-a arătat cum îi aşezasem scaunul pe care şedea de-a curmezişul camerei, cu picioarele spre aragaz şi capul înspre chiuvetă. Al meu era asezat la fel. Am râs amândoi şi ne-am despărţit fericiţi.
Era evident că duceam o viaţă dublă. Deja mă împăcasem cu ideea, nu mai era nevoie să mai răscolesc şi prin facturile de apă, lumină şi gaze. Undeva însă trebuia să găsesc şi dovada indubitabilă. Am început cu pijamaua de pe mine. Avea doua mâneci, doi craci, nasturi în faţă, nimic ieşit din comun. Am răscolit cu frenezie tot. Trecutul, prezentul şi viitorul. Crătiţile, oalele, paharele, tacâmurile si farfuriile au fost primele care mi-au atras atenţia pentru că erau toate curate şi strălucitoare ca şi cum n-ar fi fost niciodată folosite, coşul de rufe din baie era gol, la fel şi compartimentul pentru detergent din maşina de spălat. Mă apropiam. Praful de pe mobilă era complet inexistent şi în oglinda ei chipul meu se reflecta perfect, iar în găleata de gunoi nu era nici urmă de mizerie. Am dat fuga la fereastră şi am deschis-o larg. Pe lângă blocuri, dincolo de Casa Scânteii se vedeau munţii. Şi atunci am înţeles. Niciodată de la fereastra noastră nu se văzuseră până atunci munţii. Casa noastră este prea puţin înaltă iar noi prea mărunţi. Cineva încerca însă să mă păcălească, ba chiar mai urât, să mă cumpere. Cineva ascunsese tot noroiul sub preş, dăduse cu spray peste mobilă şi cu deodorant prin aer în speranţa că voi lua drept un vis ceea ce era realitate şi invers. Şi că mă voi supune…
L-am sunat din nou pe poştaş…
PS: Dacă voi credeţi că asta e o poveste absurdă, ieşiţi afară în lumea reală. Şi nu călcaţi doar trotuare de piatră, ci intraţi sub pieliţa aparenţelor. Vă veţi înfiora…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu