Gări

Privește gara în lung și în lat. Oameni mulți fremătând, grăbiți să ocupe un loc temporar pe o cale, nu neapărat de fier, care să-i scoată la un liman, nimic extraordinar, doar un cerc întrerupând linia continuă și atât. Nu se mai văd pavelele gării, doar capetele oamenilor, fiecare aparte, fiecare căutând printre picioarele pereche țesând ca într-un gherghef uriaș nerăbdarea, un capăt de drum, capătul lui de drum, pe care să-l facă ghem șezând pe șina de metal răsucită în sus de la capătul peronului și pe care să-l ascundă apoi în buzunarul de la spate. Mai jos, atârnând sub capetele rostogolite, trupurile ca niște haine lungi măturând pământul, iar în dreapta și în stânga, bagajele, o anexă paralelipipedică a trupului, în care sunt înghesuite învelișurile, cele mai multe colorate și vii, chicotind sub scoarța de vinil bucuria renașterii. O rochie cu umerii goi înfășurând diafan gâtul ca o mângâiere abia trezită sau un tricou fără mâneci dezvelind brațele puternice pentru a le lăsa să înoate prin unduirile solare.
Privește drept înainte pe fereastra vagonului din fața sa. Sticla e murdară, vântul, ploaia și praful au creat desene fantastice pe care încearcă amuzat să le descifreze. Fără izbândă însă, căci artistul pare mai mult să se fi jucat decât să fi încercat să înfiripe un mesaj. Asta nu-l împiedică însă să observe dincolo de contururile vălurite fețele luminoase ale oamenilor, tremurul lor deșirat din bucuria plecării. O femeie cu un copil în brațe îl privește surâzătoare. Undeva, cineva, construiește cu rapiditate un drum. Pietrele, cu muchii drepte și unghiuri moi, potrivite perfect, se așează cu viteză una lângă alta. Drumul se aproprie alergând către pași. Copilul nu mai are răbdare. Femeia se apleacă și îi șoptește ceva la ureche iar copilul surâde. Își lasă capul pe spate și rămâne așa cu ochii mari și zâmbetul larg îndreptate către cer. Se aud deja pașii. Doi bărbați în etate se privesc tăcuți față în față. Par două stânci drepte, fără colțuri, fără fisuri, fără poteci, doar două pietre înalte și tari. Nu-și spun nimic dar comunică necontenit. "Aglomerat" - șoptesc obrajii primului. "Grozav" - răspunde sprânceana celui de-al doilea. "În tinerețe eram doi, trei, pe tot peronul și acuuum..." - spun privirile celui dintâi. "Da, da, chiar așa!" - confirmă bărbia celui de-al doilea. Cărările lor sunt bătute. Trebuie doar să întindă un picior în lateral și să încalece drumul așa cum ai încăleca covorul fermecat din poveștile Șeherezadei. Apoi nu mai e nimic de făcut. Mai în spate o femeie tânără își privește cu înfrigurare ceasul. Rochiile ei dantelate freamătă în valiza roșie. Tivul din mătase urcă tremurând către o cusătura dreaptă la două rânduri simetrice de pe un pantalon de tercot. Pe măsură ce trece timpul chipul femeii devine tot mai palid. Se descompune văzând cu ochii și se risipește în dejurîmprejur. Doar gâtul de care stă aninat un pandantiv mic cu piatră rubinie a rămas la locul lui, restul e departe.
Are să plece și el. Precis are să plece. Nu-și face griji pentru asta. Fiecare plecare, fiecare sosire, are momentul ei, locul ei bine desenat pe o hartă a comorilor niciodată descoperite, nu fiindcă n-ar exista, o nuuu, desigur că există, ci fiindcă odată descoperite se transformă în nisip, lăsând să se vadă mai departe strălucirea alteia mult mai bogate și mai luminoase.
Trenul se pune în mișcare. Undeva înapoi, în timp și în spațiu, un impiegat de mișcare îmbrăcat în costumul bleumarin cu vipușcă roșie, trebuie să fi fluturat un steguleț galben dezvelind viitorul, dar numai ochii ce trebuiau să-l vadă l-au văzut, ceilalți fiind ocupați cu prezentul.
Femeia cu copilul în brațe a rămas pe peron. O să vină și timpul ei, repede o să vină. Deja imaginile se succed cu rapiditate, câmpul aleargă înapoi către femeia aceea, stâlpii înșirați ca soldații mărșăluiesc disciplinați. Din când în când câte un ofițer mai înalt se aplecă deasupra lor și-i privește rigid. Femeia și copilul au rămas înapoi. Imaginile se succed prea rapid ca să-și dea seama dacă femeia ține copilul în brațe sau îl ține strâns de mână lângă ea. Un copil atât de mare nici nu mai poate fi ținut în brațe, își spune oftând. Nici nu-și mai amintește dacă era pe marginea peronului sau în parc, imaginile sunt prea tremurate ca să mai poată clarifica ceva. Nu poate să spună nici măcar dacă femeia era în oraș sau în compartimentul din tren. Doar soldații de fier disciplinați trecând unul câte unul prin dreptul ferestrei își spun povestea. La fel de bine femeia ar fi putut să fie în tren iar el pe peron, e doar o chestiune de perspectivă, un peron absolut pustiu, mărginit de stâlpii înalți, ca niște santinele tăcute, început al unei alte plecări...