Calul care se mănâncă singur

Într-o zi a venit o puștoaică și mi-a adus un cal. Puștoaica era mică, mică, să tot fi avut vreo șase sau șapte ani, avea o față rotundă de copil și codițe împletite care îi cădeau puțin peste umeri. Calul era alb, alb complet, cu excepția unei pete cenușii în frunte, ca o stea. Ba nu, nu era cenușie, era argintie. Avea părul des și lung, coama bogată, iar coada stufoasă ca a unei veverițe.
- Vrei un cal alb?! – m-a întrebat puștoaica hotărât, ca și cum ne-am fi cunoscut de când lumea.
Am rămas o vreme fără cuvinte. Apoi am găsit câteva și am întrebat-o intrigat.
- Dar de unde ai tu un cal atât de frumos?
- Îl vrei sau nu îl vrei, eu asta te întreb! Daca nu îl vrei am plecat – mă repede ea privind undeva peste creștetul meu spre cerul însorit.
- Îl vreau! – mă înfig fără să înțeleg foarte bine ce se întâmplă.
- Să ai grijă de el – mă atenționează puștoaica serios ridicând un deget în aer și încrețind buzele, apoi își bagă mâinile în buzunarele pantalonilor, îmi întoarce spatele și pleacă ciripind un cântecel ca o vrăbiuță.
Eu rămân cu armăsarul. E al naibii de frumos. E alb ca omătul după prima ninsoare și curat ca un câmp nesfârșit cultivat cu fulgi de zăpadă. Nu mă bagă în seamă. Își frământă nările prin iarbă și pufăie din când în când, ca și cum ar fierbe în el nerăbdarea. Mă uit împrejur, nu e țipenie de om! Noroc că stau la casă și îl pot ține în curte. E adevărat că trebuie măcar să tai trandafirii. Și trebuie să îi cumpăr fân.
Șed la fereastra de la bucătărie și îl privesc încântat. E uluitor. Alb, alb cum n-am văzut niciodată. Nu știu cum face, căci orașul e plin de praf. Și nici pisică nu-i să-și curețe singur blana. N-a mâncat niciun fir de fân. În schimb a mâncat crizantemele toate, îi plac cel mai mult. Nu face însă mofturi nici la dalii, gladiole, ochiul boului. Stă mai mereu cu botul în ele și pufăie lung când se plictisește.
Ieri când am ieșit să-l mângâi am observat ceva care m-a speriat. Calul meu nu mai avea gene. Nu mi-am dat seama dacă n-a avut de la început sau dacă le-a pierdut cât a stat la mine, dar privirea unui cal fără gene e ca a Mona Lisei privind spre mâinile din poală. I-am cercetat atent pleoapele. Pare că n-ar fi avut niciodată, deși nu cred asta, mi-ar fi atras atenția atunci când l-am văzut prima dată. Mă frământă problema, dar o las o vreme abandonată așteptând să văd dacă lucrurile se vor îndrepta de la sine și vor începe să crească din nou.
Dar nu se îndreaptă! Ba mai mult, se înrăutățesc. După câteva zile calului meu îi dispar și nările, iar după alte câteva urechile. Nu-mi vine să cred. Încep să mă îngrijorez, nu numai în privința calului, dar mai ales a puștoaicei. Cine era?! De unde avea calul?! De ce mi l-a dat mie?! Ce e cu calul?!
Nu apuc să răspund la niciuna dintre întrebări și constat că minunăția de armăsar și-a pierdut capul. Știu că nu vă vine să credeți, dar exact așa s-a întâmplat. Când m-am trezit dimineață și am dat fuga la fereastră să-l văd, calul meu nu mai avea cap. Gâtul lung se terminat brusc cu o umflătură ca o minge dezumflată, iar capul nu mai era deloc. L-am căutat prin iarbă, printre flori, ba chiar m-am ridicat pe gard și m-am uitat în curtea vecinilor. Capul calului meu nu mai era nicăieri. Mi s-au tăiat picioarele. Simțeam că cineva încearcă să-mi fure calul bucățică cu bucățică, pentru a-l reconstrui apoi în alt loc sau în altă lume.
De teamă să nu-l fure pe tot, l-am luat cu mine în casă, iar seara ne-am culcat împreuna. Dar problemele n-au dispărut. În fiecare dimineață calului meu îi mai dispărea câte o bucățică. Azi o copită, mâine alta, coama, coada, gâtul, crupa, pulpa stângă…
Am încercat să îmi dau seama ce se întâmplă, dacă are vreo boală, dacă îl mănâncă viermii sau vreo insectă carnivoră. Am stat nopți întregi privindu-l cum se macină si dispare încet și singura explicație a fost că armăsarul se mănâncă singur. Nimeni și nimic altceva nu părea să-l afecteze.
În cele din urmă am chemat un medic veterinar, dar până să vină, calului meu îi dispăruse aproape tot corpul, nu îi ai rămăsese decât o bucată de pulpă din spate. Medicul a spus că mă reclamă la poliție dacă nu îi spun de unde am cumpărat pulpa. Degeaba am încercat să-i vorbesc despre puștoaică, despre întâlnirea cu ea, despre bănuiala mea că armăsarul se mănâncă singur. El a ținut-o una și bună că să-i spun de unde am pulpa de cal. A plecat nervos trântind ușa în urmă și țipând ca din gură de șarpe că mă reclamă oricum…
Am fost teribil de mâhnit de pierderea armăsarului alb. Dar și mai mult am fost descumpănit. Nu reușeam să prind înțelesul întregii întâmplări, care la urma urmei era de neexplicat.
Trecuse cam o lună de când pierdusem armăsarul și mă plimbam prin pădurea de la capătul orașului. De niciunde mi-a răsărit în față puștoaica. Avea exact același aer hotărât, sigur pe sine și aceleași codițe împletite coborându-i ușor peste umeri.
- Hei, ce s-a întâmplat cu calul meu?! – am repezit-o eu cerându-i socoteală.
- Ce s-a întâmplat?! – a repetat ea ca un ecou ridicând ochii și privindu-mă fix.
- A dispărut! Pur și simplu s-a mâncat singur până a dispărut. În fiecare zi a dispărut câte puțin din el. L-am luat în casă și l-am îngrijit, am chemat și medicul, dar n-am putut face nimic pentru a-l salva.
- L-ai călărit?! E foarte blând la călărit! – a replicat ea cu o privire inocentă, ca și cum nu ar fi auzit nimic din ce i-am povestit.
Am rămas înțepenit în mijlocul cărării. Nu-mi spusese nimic despre asta. Îmi spusese doar să am mare grijă de el. Iar eu avusesem. Cât stătuse în putințele mele.
- OK! – a dat puștoaica din umeri și și-a continuat drumul pe cărare sărind zglobie într-un picior.
În urma ei un cal alb, alb complet cu excepția unei pete argintii din frunte, ca o stea, cu părul des și lung, coama bogată, iar coada stufoasă ca a unei veverițe își rostogolea nările prin iarbă.