Petale de cireș

- Domnul Ki, cabina 47 – se auzi din tavan glasul metalic al operatoarei și bărbatul se ridică grăbit de pe scaunul galben din plastic rigid, tipic sălilor de așteptare și intră în cabina indicată.

Se trânti în fotoliul comod și așteptă ca lampa roșie să se aprindă. Locul era îngust, aproape la fel de îngust ca cel din avionul de Gifu, dar fotoliul era extraordinar de confortabil. Era acoperit cu o imitație de piele castan, delicată la atingere, întinsă peste un burete moale și gros în care te afundai de îndată ce te așezai, fiind dotat cu un set de inovații tehnice care îi permitea să se modeleze după forma trupului indiferent de poziția în care ai fi vrut să te lungești.

Nu așteptă decât câteva secunde și lampa roșie se aprinse. Așeză căștile pe urechi, își puse ochelarii pe nas și apăsă butonul verde. Cabina se cufundă pe dată într-o lumină roz-portocalie și începu să se lărgească până când căpătă dimensiunea unei camere de hotel.

- Bună dimineața, domnule Ki!

- Bună dimineața, micuță Mo! Ce mai faci?

- Ce vreți dumneavoastră, domnule Ki! – replică fata și se undui peste cearceaful alb impecabil, parcă neatins, frecându-și ușor cu degetul mare buzele umede.

Bărbatul înghiți greu, ca și cum un cuvânt neuniform s-ar fi împiedicat în respirația agitată, apoi reluă.

- Am vrut de fapt să te întreb cum te-ai trezit în această dimineață, minunată micuță Mo.

- Ooo... perfect, domnule Ki. Este o dimineață superbă într-adevăr. Cireșii pocnesc în floare și aerul adie printre petale furându-le mireasma ca un ștrengar.

- Tu însăți ești ca o floare de cireș, micuță Mo, ești mai delicată ca o petală și mai înmiresmată ca un boboc nedesfăcut – continuă bărbatul înfierbântat, sorbind-o din ochi pe fată.   

Aceasta purta un dezabie fin, abia agățându-se de umerii fragili cu două panglici înguste și dezvelindu-i ademenitor sânii mici și coapsele.

- Mulțumesc, domnule Ki, sunteți prea bun, eu nu sunt decât o petală prinsă în vârtejul sakura fubuki, nici mai delicată, nici mai înmiresmată decât celelalte.

Bărbatul scânci. Fata se juca cu el așa cum se joacă primăvara copiii cu iepurașii albi și pufoși în parcul Setonaikai. Era o simplă jucărie în mâinile ei, un animal de companie.

- Nici vorbă, micuță Mo. Pielea ta este mai delicată decât a căprioarei și gesturile tale mai tandre decât ale lebedei. Nimeni nu îți întrece frumusețea și susurul de pârâu al glasului...

- Mă copleșiți, domnule Ki. Cuvintele dumneavoastră mă învăluie ca o petală uriașă și mă fac să îmi pierd mințile... Niciodată, nimeni, nu a vorbit atât de frumos cu mine și nu m-a învelit în atâtea cuvinte alese, domnule.

Bărbatul se opri pentru o clipă. Ar fi vrut să profite de petala uriașă deschisă în fața ochilor în care și-ar fi dorit să se învelească alături de micuța Mo, dar pe de altă parte politețea îi impunea o abordare atentă și delicată pentru a nu speria puiul înainte să-și cunoască aripile. Nerăbdarea birui însă.

- Vai, micuță Mo, mi-aș dori să fiu în stare să pot țese din cuvinte petale fine în care sa te înconjor și să te închid așa cum bobocul de trandafir închide aroma neasemuită a rozelor. 

Fata chicoti.

- Dar de ce să mă închideți, domnule Ki?!

Fu rândul bărbatului să scrâșnească precum amnarul.

- Ca să te păstrez doar nărilor mele, și degetelor și buzelor...

- Vai, domnule, mă faceți să roșesc. Mi-i umedă fruntea de năvala emoțiilor. Vă rog, domnule, fiți blând cu o biată copilă abia ieșită din tumultul anilor copilăriei...

Bărbatul își muscă buzele. Apoi se temu că gestul său avea să fie surprins de fată, și răscolirea sa interioară avea să fie devoalată, ceea ce se și întâmplă. Nu știuse niciodată ce vârstă are. Vorbise cu ea doar de câteva ori și de fiecare dată la videofon. Nu o văzuse nicicând între patru ochi, era mai mult o dorință nestăvilită decât o femeie. Putea avea șaisprezece ani, optsprezece, cum la fel de bine ar fi putut avea treizeci.

- Te rog să mă ierți, micuță Mo, dar frumusețea ta îmi tulbură gândurile și buna cuviință.

Bărbatul oscilă din nou. Să meargă încet sau să lase frâu liber grabei?! Iertare nu își putea cere decât o singură dată. Nu fiindcă o a doua ar fi însemnat refuzul ei indiscutabil, ci fiindcă știa că o linie de-a curmezișul e un prag, două sunt un gard.

- Și nicio floare nu își poate dori îndepărtarea nărilor care îi sorb miresmele, căci asta este menirea florilor, să răspândească mireasmă și culoare, iar a simțurilor să se lase pătrunse și să înconjoare cu candoare... 

- Vai, domnule, simt cum sunt împresurată și fără scăpare mă tem – chicoti fata și licări genele ca un fluture zglobiu.

Nu-și dădea seama dacă avea genele făcute sau nu, dar avea ochii frumoși. Mari, expresivi, genele lungi și sprâncenele arcuindu-se subțire deasupra ochilor. Poate nici măcar nu erau genele ei. Știa că unele fete își cumpără din magazin gene false ca să atragă mai mult privirile bărbaților. Lucrurile mergeau însă bine.

- Ca pe-un boboc de crin să te-mpresor aș vrea și frumusețea să ți-o adun picătură cu picătură, așa cum albinele adună grăunțele de polen. Cu ochii să-ți mătur fierbințeala pielii, așa cum vântul mătură aripile colorate ale fluturilor și palmele cupă să le fac pentru a-ți culege neastâmpărul trupului...

Fata era vizibil încântată, căci se rostogoli pe cearceaf, dezvelindu-și și ascunzându-și trupul în spirale abia perceptibil gemânde. Se opri în cele din urmă cu pânza transparentă intuind frunze mari castanii deasupra coapselor. Mâinile bărbatului alunecară...

- Mi-i trupul fierbinte și umed ca vântul de la miazăzi, domnule și sânii abia își mai pot stăvili nerăbdarea atingerii - chicoti fata din nou și breteaua subțire alunecă singură peste umărul delicat lăsând să-și scoată botul de sub țesătura dantelată ca un pisoi mirat, sânul necopt.

Bărbatul începu să vibreze. Era un tremur cu neputință de stăvilit, care venea din interior și creștea spre exterior. Încercă să se liniștească, dar mintea nu voia să stea locului, alergând și rostogolindu-se în salturi îndrăznețe și periculoase. 

- Ca pe un ciorchine să-ți cuprind în palmă nerăbdările și buzele mele să calce urcușul boabelor zemoase până când ele își vor pecetlui nestarea în capitulări fără rezerve...

Bărbatul trase apoi aer adânc în piept și continuă dintr-o suflare.

- Lasă-mă să fiu ofranda așteptărilor tale și ochii, buzele si degetele lasă-mi-le să se înfășoare în jurul trupului tău așa cum glicina se înfășoară pe trunchiul fraged de arțar, împodobindu-l cu ciorchini de încântare. Lasă-mi săruturile să-ți răcorească văile fierbinți si nerăbdatele palme să-ți ostoiască culmile semeținde. Lasă-mi-te în brațe, micuță Mo.    

- Vaaaiii... gemu fata și palmele micuțe începură să alerge de-a lungul trupului dezvelit odată cu ale bărbatului, adăpostindu-se din când în când speriate în scorburi de neastâmpăr.

- Vinoo.... gemu ea lung și bărbatul încremeni.

Tot pământul încremenise, iar simțurile se ascuțiseră ca sulițele pădurilor de bambus scărmănând cerul. O pâlnie uriașă îi era trupul, iar golul urechii albie neumplută. „Unde?” se înălța din gâtlej ca apa limpede din adâncul fântânii, urca în cerul gurii, cobora pe limbă, se izbea de dinții încleștați întorcându-se îndărăt, ca ghepardul din alergarea-i nerodnică. Apoi iar și iar zgâlțâind înțepenirea buzelor.

Fata nu-l mai privea. Se adâncise în simțuri necum răbdătoare. Mâinile amândurora alergau. Apoi brusc ca un geamăt sfârșit fata slobozi două cuvinte.

Bărbatul zvârli casca și ochelarii și ieși valvârtej pe ușa cabinei. Auzi ca dintr-o altă lume glasul uneia dintre operatoare, care îi cerea imperativ să se întoarcă în cabina 47 pentru a închide convorbirea, dar nu-i păsa niciun pic. Toată răbdarea și grija sa dăduseră roade. Avea adresa. Doar asta conta.  

***

Partida fusese una sălbatecă. Tot nu aflase vârsta micuței Mo și nici dacă genele sale erau false sau erau adevărate, dar simțurile îi explodaseră în furtunoase focuri de artificii, în timp ce înlăuntrul se golise ca apa din pielea de iepure împroșcată cu găuri mici de alice. Era sfârșit, dar fericit. Își simțea capul ca o ghiulea de tun, greu și plin și dens, în timp ce corpul tot nu mai era altceva decât o sfoară atârnând de încheietura unui balon înălțându-se. Ridică o mână. Apoi deschise ochii. Nu era în camera de hotel. Zâmbi. Știa unde era. Lampa roșie a aparatului clipea agitat, ecranul se stinsese, iar în cameră era o liniște absolută. Își lăsa trupul să se topească în fotoliul comod încă zece secunde, apoi se ridică cu greu și ieși. Fata de la ghișeu îi zâmbi.

- Mulțumit deplin, domnule Ki?

- A fost extraordinar. Noile voastre mașini fac o treabă minunată – zâmbi el fetei.

- Zece mii, domnule, ca de fiecare dată!  

Bărbatul îi întinse banii, apoi dintr-un exces de încântare se apropie de urechea fetei și continuă.

- Știi ce îmi place teribil la software-ul ăsta nou?! Că se lasă atât de greu. Ooo...

Apoi îi făcu fetei cu ochiul și ieși fluierând pe ușa stabilimentului. În parcul Goryokaku mugurii florilor de cireș explodaseră. Trebuia neapărat să-i vadă. Făcu semn cu mâna primului taxi.

***

Doamna Hanaku zăbovi epuizată în cearceafurile roze de saten. Era entuziasmată. Programul de realitate virtuală al firmei KM&A era excepțional. Costase mult, dar făcea toți banii. Spre deosebire de produsele similare ale competitorilor, majoritatea firme uriașe în domeniul softului, produsul celor de la KM&A permitea gândurilor să se împletească cu programul. De fapt, spunând lucrurilor pe nume, softul nu făcea altceva decât să dea o imagine multidimensională propriilor vise și dorinți și să sugereze backgrounduri pentru o poveste pe care creierul o propunea și o controla. Ceea ce era uluitor! Doamna Hanaku își ridică cu atenție ochelarii speciali de pe ochi, având grijă să scoată din urechi minusculele căști de la capătul ramelor. Și echipamentul era extraordinar, atât de miniaturizat și totuși atât de performant. Se ridică goală pe marginea patului. Întinse mâna spre kimonoul cu flori de cireș de pe brațul fotoliului uriaș acoperit cu piele castan, delicată la atingere. Avea degetele umede...