Clinchet

Domnul Pastramă nici n-ar fi vrut să răspundă, dar soneria zbârnâia agresiv ca și cum motivul tulburării n-ar fi putut suporta nici măcar o secundă de amânare. Cel mai probabil erau doi oameni la ușă, căci prima dată soneria a sunat luuung de parcă omul s-ar fi culcat peste sonerie și ar fi rămas așa, împietrit sau adormit. Mai apoi însă sunetul lung a încetat și a venit unul țopăind ușor și ritmic ca stropii de ploaie în oglinda bălții. Nici acesta nu a stropit pereții sufrageriei Domnului Pastramă pentru prea multă vreme căci sunetul lung a reapărut. Domnul Pastramă s-a ridicat alene din fotoliu și s-a dus să deschidă. În prag ședeau doi bărbați înalți și subțiri, cu fețele ascunse sub borurile pălăriilor și acoperiți din cap până în picioare.

- Bună ziua, eu sunt Domnul Clin! – spuse primul și îi întinse mâna înmănușată într-un înveliș de pânză subțire și fină de culoarea pielii, așa cum Domnul Pastramă nu mai văzuse până atunci, apropiată mai degrabă ciorapului de damă decât unei mănuși bărbătești.

- Bună ziua, eu sunt Domnul Ket – făcu al doilea și îi întinse o altă mână înmănușată în același înveliș de pânză subțire și fină de culoarea pielii, pe care Domnul Pastramă nu îl mai văzuse niciodată.

- Clin – reluă bărbatul al doilea fără să aștepte ca domnul Pastramă să iasă din înlemnire arătând cu degetul spre primul…

- Ket – spuse primul arătând cu degetul spre al doilea, ca și cum ambii ar fi pregătit pistoalele pentru duel.

- Clin, Ket – încercă primul o sumarizare a discuției de până atunci.

- Clin, Ket – repetă și al doilea ca un ecou.

Domnul Pastramă îi măsură de sus și până jos. Erau aproape identici, puteai să juri că unul este copia celuilalt. Asta cu excepția faptului că primul avea parpalacul lung până în pământ bej și pantofii crem pal, în timp ce al doilea avea parpalacul crem pal și pantofii bej. În rest amândoi aveau în mâna dreaptă câte o umbrelă cenușie cu mâner de lemn lăcuit și vârf ascuțit, sub braț câte o mapă subțire, iar pe cap câte o pălărie cu boruri mari ce le ascundea amândurora fețele. Aveau voci neutre, părând poate un pic aspre din cauza sobrietății cu care rosteau cuvintele.

- Încântat – răspunse domnul Pastramă timid fără să-și pună serios problema procentului de adevăr al spuselor sale și fără să întindă mâna necunoscuților. Primul impuls fu să-i creadă ca fiind de la Fisc. Aveau toate atributele unor profesioniști inspectori ai Fiscului, umblau împerecheați, erau cenușii, acri, nesuferiți. Nu vedea însă motivul unei asemenea descinderi căci Amigdale SRL era pe ducă, nu mai făcuse profit de mai bine de un an, iar cu o lună în urma concediase amândoi angajații, singura decizie importantă rămasă de luat fiind mai degrabă legată de viitorul companiei decât de prezentul său,  domnul Pastramă urmând să se hotărască dacă va suspenda doar activitatea pe un termen care se prevedea a fi lung spre foarte lung sau va renunța cu totul la firmă.    

- Cuuu... ce treabă pe la noi? – încercă domnul Pastramă o clarificare a situației, privindu-l fix pe Clin, sau poate pe Ket, cu capul aplecat într-o parte și cu ochiul stâng închis pe jumătate.

- Paardon! – răspunse imediat domnul Clin, sau poate Ket, apăsând pe D așa cum apasă ciocănelul judecătorului pe farfuriuța aflată pe masa sa, când acesta se enervează și strigă cât îl țin plămânii “Li-niș-teee... ca evacuez sala!”. Suntem de la „Ispectoratul pentru gânduri neterminate”. Instituția noastră se ocupă cu recuperarea gândurilor neterminate de la cetățeni.

Domnul Pastramă simți că are nevoie să se sprijine de tocul ușii.

- De laaa... ce instituție zici?

- De la „Ispectoratul pentru gânduri neterminate” – repetă domnul Ket, sau poate Clin și descheindu-și parpalacul scoase de sub stofa fină, în același timp cu domnul Clin, sau poate Ket, o legitimație care îi atârna de gât și aplecându-se îl îndemnă pe domnul Pastramă să o citească.

Cel din urmă remarcă de la prima privire că în locul fotografiei era doar o umbră, în rest cele scrise se potriveau exact cu cele spuse de cei doi. „IGN - Ispectoratul pentru gânduri neterminate” stătea scris cu litere măricele, pentru ca deasupra lor Domnul Pastramă să mai poată citi rotund „Inspecția de stat pentru controlul cuvintelor”. Dacă prima denumire nu-i stârnise nici un fel de freamăt interior, ducându-l mai degrabă cu gândul la poveștile copilăriei decât la treburile serioase ale oamenilor mari, cea de-a doua îi îngheță sângele în vine. Prinsese vremurile de demult și știa foarte bine ce înseamnă cenzura cuvintelor și mai ales unde ar fi putut duce lipsa de autocenzură. Îi mai atrase atenția de asemeni că în dreptul numelui, în loc să apară un nume și un prenume ca la toată lumea, apărea scris doar Domnul Ket și atât, fără să fie foarte clar dacă Domnul era numele de familie sau prenumele.   

- Spuneți căăă... vă ocupați de... gândurile neterminate în cadrul unuuui... inspectorat al cuvintelor? – încercă domnul Pastramă să alinieze ideile, pironindu-l de data aceasta pe domnul Ket și așteptând nerăbdător un răspuns.

- Da, da, exact așa, suntem angajați ai „Inspecției de stat pentru controlul cuvintelor” din cadrul „Ministerului Cuvintelor”. Noi doi suntem însă responsabili de problema pierderii, sau mai degrabă aș spune, a recuperării gândurilor.

- Șiii... ce treabă are asta cu mine?

Cei doi chicotiră sobru, iar domnul Pastramă păru chiar să le zărească zâmbetele ironice ascunse sub borurile largi ale pălăriilor.

- Oh, domnule! Dar fiecare dintre noi are gânduri neterminate, fiecare oraș, fiecare țară, se umple cu fiece secundă de gânduri neterminate, vuiește Universul de gânduri neterminate domnule, cum puteți să întrebați așa ceva?! – se înfierbântă domnul Clin, apoi se opri brusc.

- Ați auzit de Great Pacific Garbage Patch?! – preluă domnul Ket. Vai, domnule, nu se poate să nu fi auzit! Marea insulă de gunoaie din Pacific este o zonă de acumulare a unei multitudini de deșeuri de plastic plase de pescuit, obiecte plutitoare, plastic mărunțit, gunoaie care constituie o sursă majoră de poluare în lanțul trofic al viețuitoarelor din oceanul Pacific. Aceasta a fost descoperită în anul 1997, la aproximativ cinci sute de ani de la descoperirea Americii de către Columb, are de două ori mărimea statului american Texas și este considerată un continent sinistru al secolului XXI. Specialiștii consideră că dacă nu se face nimic, nu se va mai putea călători cu vaporul peste o sută de ani, căci Asia și coasta de vest a Americii de Nord vor fi unite prin insula de gunoaie.

Brusc se auzi un clin, apoi un chet, cei doi bărbați scuturară scurt și voinicește din cap, după care domnul Ket reluă.

- Așa și cu vorbele, domnul meu, dacă nu facem nimic vorbele neterminate, cele lăsate slobode, vor inunda Pământul. Vor fi pretutindeni, înghesuite, amestecate, îmbătrânite, nu vom mai putea deschide gura din cauza lor, căci ne vor intra în gură, în ochi, în nas. O apocalipsă ne paște, domnul meu, dacă nu facem astăzi nimic.

Domnul Pastramă se încruntă și buzele sale înfloriră ca ale unui urangutan. Își măsură gândurile preț de două secunde, apoi dădu să se întoarcă și să închidă ușa.

- Ați greșit apartamentul!

Domnul Clin întinse însă repede piciorul și pantoful său crem blocă închiderea ușii. Domnul Ket la rândul său ridică un deget care îl hipnotiză pe domnul Pastramă și aruncă oarecum amenințător.

- Fiți atent la mine, domnule. Sunt convins că veți fi asigurat imediat de veridicitatea vorbelor noastre. Noi nu ne permitem să ne jucăm cu cuvintele, domnule! Suntem de la Inspecția de stat pentru controlul cuvintelor! – mai spuse el apăsând grav pe fiecare inițială a titulaturii instituției.

Domnul Pastramă îngheță cu ochii pironiți la degetul său. Domnul Ket nu așteptă ca acesta sa să se dezmeticească și desenă cu degetul în aer un chenar de aproximativ un metru pe jumătate de metru și imediat înlăuntrul său apăru o poză. Era o fotografie a domnului Pastramă, în pijama, șezând în fotoliu cu mâna sub bărbie. Bărbatul se cutremură. Recunoștea fără pic de tăgadă că stătuse de multe ori în poziția aceea de lâncezeală, lăsându-și gândurile să se plimbe aiurea, fără chef de nimic și fără să aibă puterea să le închege într-o acțiune constructivă. Însă de fiecare dată fusese singur, niciodată nu mai asistase vreo altă persoană la partidele sale de lâncezeală. Și atunci de unde fotografia?! Domnul Ket intui neliniștea gazdei sale și șterse cu degetul de la stânga la dreapta fotografia domnului Pastramă. O serie de alte imagini începură să se succeadă cu repeziciune, unele de sine stătătoare, altele legate între ele ca și cum cineva nepriceput ar fi încercat să facă un film. Domnul Pastramă recunoscu imediat sediul magnific cu zece etaje al Amigdale SRL de pe Calea Victoriei lângă noul hotel Novotel, se zări pe sine în loja din Ghencea dând indicații prin SMS lui Klopp să-l schimbe pe Florentin Matei cu Messi, apoi se zări pe șezlong în Maldive clătinând gheața în paharul aproape gol cu Negroni, pentru ca în cele din urmă să o vadă pe domnișoara Roxana dându-și jos tricoul și arătând Soarelui sânii săi uniform bronzați, moment în care țâșni ca un leu încercând să acopere cu o mână ecranul televizorului invizibil, în timp ce cu cealaltă deschise iarăși ușa apartamentului îndemnându-i pe cei doi necunoscuți să intre.

- Nu, nu, nu, nu... – bolborosi el vizibil încurcat, rotind ochii de jur împrejur în speranța că nimeni altcineva, mai ales Tanti Maricica de la 11, n-a mai prins frântura din ecranul magic al musafirilor nepoftiți.

- Cum spuneam, domnule, sunt încredințat că sunteți perfect lămurit în privința atât a bunei noastre credințe, cât și în privința valorii de adevăr a spuselor noastre – reluă domnul Ket sau poate Clin așezându-se relaxat în fotoliul de lâncezeală al domnului Pastramă și încercând să își acopere genunchiul cu marginea căzândă a parpalacului crem.  

- Dacă ne oprim doar la cazul domnișoarei Roxana, trebuie să recunoașteți, domnule, că volumul de gânduri irosite este uriaș – preluă domnul Clin, sau poate Ket. Suprafața gândurilor pe care le croșetați cu migală și cu nesfârșită delicatețe în fiecare seară, dar pe care le abandonați într-un mod condamnabil sub pat, depășește cu mult suprafața ferestrelor pe care încercați cu încrâncenare să le acoperiți acum de teama adevărului ce răzbate de aici înspre lumea reală – mai adăugă el întorcând capul peste umăr spre domnul Pastramă care îmbujorat tot, încerca cu disperare să acopere complet ferestrele cu draperiile grele.    

- Darrr... eu... nici nuuu... – se bâlbâi el încercând să iasă cumva din capcana de minciuni croită de propriile gânduri.

Musafirii dădură din cap sincron de câteva ori, ca doi căței în luneta Daciei.

- Negarea... absolut normal... – constată domnul Clin, sau poate Ket.

- Negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea, cele cinci etape ale suferinței... – completă domnul Ket, sau poate Clin. Eu propun să trecem repede peste aceste etape și să ajungem direct la acceptare, domnule. Ce spuneți?

- Să accept, ce să accept?

- Că aveți un preaplin de gânduri care vă împovărează și de care ați dori să scăpați – interveni domnul Clin, sau poate Ket, pe ton imperativ, chiar agresiv, apăsând puternic fiecare cuvânt. Șiii...

Dar domnul Pastramă reacționă la rându-i bărbătește încercând să stăvilească înaintarea dușmanului.   

- Ce gânduri, omule? Despre ce vorbești? Nici vorba despre așa ceva!

Cei doi musafiri își clătinară de data aceasta capetele de la stânga la dreapta și înapoi. Apoi încă o dată. Și încă o dată. Domnul Pastramă constată cu această ocazie că deși lumina nu le mai cădea din spate, dinspre fereastra, ca mai devreme, ci dinspre lampadarul de bronz cu Venus ieșind voluptoasă din apa mării, fața tot nu le era luminată, ci părea să fie umbrită de aceleași boruri largi ale pălăriei.

- Deci așa? – întrebă ironic domnul Clin, sau poate Ket. Hai să luăm doar mersul la Videle de luni. Ce ai făcut tot drumul? Ai rumegat gânduri! Ai rostogolit cuvintele așa cum rostogolește vântul toamna frunzele în parcuri... Le-ai strâns, le-ai risipit, le-ai răsfirat, pentru ca până la urmă să le scuturi ca pe niște scame lângă roata mașinii. Sau ieri la coadă la UPC! Gânduri peste gânduri. Le aduni de-a valma fără niciun discernământ, le iei, le răsucești, le pipăi ca piersicile în galantarul de fructe, le combini în toate felurile imaginabile și neimaginabile. Și în cele din urmă? Ce folos? Care e rezultatul? Nici unul! Te lepezi de ele așa cum crivățul se leapădă de frunza ruginită.      

Domnul Pastramă vru să riposteze dar domnul Clin, sau poate Ket, ridică un deget și îl opri.

- Și seara, o-ho-hoo... mai ales seara. Ți se umple capul de gânduri. Recunoaște, uneori nici nu poți să adormi din cauza lor. Firma, copiii, impozitele, rata la bancă, renovarea apartamentului, vrerile doamnei Pastramă... Și câte și mai câte... Și rezultatul?! Nici decizia aia care e limpede ca bună ziua. Lasă naibii firma și bagă-te la Mișu la farmacie! Ce Dumnezeu? Ce-i atâta de corcolit?! Și mașina?! Hai să fim serioși! Acuma vrei să schimbi mașina?! Gânduri risipite în zadar! Socoteli, imagini cu Honde și Rovere și Mazde și tot felul de altele claie peste grămadă, mai ceva ca-n Babilon. Și tu îmi spui mie...

Dar domnul Clin, sau poate Ket, își înghiți vorbele. Nu mai adaugă nimic. Capul domnului Pastramă căzuse în piept ca un pește eviscerat în chiuveta de inox.

Necunoscuții aveau perfectă dreptate. Erau zile și nopți în care rumega continuu gânduri. Seri în care nu putea adormi din cauza furtunilor de cuvinte. Idei și ipoteze, cărări și drumuri creionate, vise și speranțe. Și finalitatea?! Nici una!

- Să nu mai punem la socoteală visele – adăugă domnul Clin, sau poate Ket, citindu-i parcă gândurile. În fiecare dimineață visezi! La ce bun, domnule, dacă nu te bucuri de ele?! Nu le irosi. Pun pariu că la zece minute după ce te-ai trezit deja nici nu mai știi nici ce-ai visat. Se preling ca șerpii din cap și se ascund sub calorifer, după șifonier, în cămară după butoiul de varză, pe balcon în dulapul cu scule... Se duc... Rămân singure și străine precum câinii vagabonzi. Iar noi nu putem accepta asta, domnule! Dacă alții acceptă, noi nu putem, de aceea suntem aici! „Ispectoratul pentru gânduri neterminate” va face ordine în afacerea asta – tună domnul Ket, sau poate Clin, și păru că își înghite ultimele cuvinte care nu se mai auziră, „cu sau fără voia dumneavoastră”.

- Șiii... ce aveți de gând să faceți cu gândurile acestea neterminate? – murmură domnul Pastramă pregătit să depună armele complet.

- Le reciclăm! – sări domnul Clin, sau poate Ket. Exact așa cum se reciclează plasticul. Le adunăm, le mărunțim, vărsăm apoi totul într-o cuvă uriașă care se învârte la fel ca la betoniere și apoi le tragem în fir subțire de șoaptă. În funcție de necesități livrăm ceea ce am obținut la domiciliul clientului.

Domnul Pastramă își schimonosi fața a mirare.  

- Și eu?! Eu ce ar trebui să fac?

Domnul Ket, sau poate Clin, ridică mapa ce ședea cuminte pe măsuța de cafea din bambus și o deschise. Mapa se desfăcu exact ca o ladă de scule, rafturi și răftulețe ieșind la iveală din învelitoarea de plastic. Dintr-unul din locașe necunoscutul scoase o seringa mare. Domnul Pastramă mai văzuse una asemănătoare demult, pe când era copil, la veterinarul din sat. O folosea pentru inseminarea la iepe.

- Facem o mică puncție în ceafă și extragem aici toate gândurile neterminate sau singure pe care le aveți de prisos. Nu doare, nici vorbă de așa ceva, un cuvânt așezat la locul lui n-a durut niciodată. O senzație abia sesizabilă de disconfort poate să apară la urmă, când totul va fi terminat - concluzionă domnul Ket, sau poate Clin, bătând cu degetul în plasticul seringii.

- Cazul dumneavoastră este unul mai special. De aceea vom folosi seringa aceasta plusplus. De obicei folosim unele de dimensiuni mai mici – rosti domnul Clin, sau poate Ket, și deschise la rândul său mapa ca o trusă de scule, arătând cu degetul mulțimea de instrumente de toate dimensiunile.

- Înțeleg. Nu va nicio fi problemă... - icni domnul Pastramă ridicându-și părul de pe ceafă. Eu nu am vrut să am niciodată ultimul cuvânt...

***

Domnul Clin se ridică. La fel și domnul Ket. În lumina palidă a lampadarului păreau două stafii lungi și subțiri.

- Vă mulțumim pentru înțelegere și colaborare – spuse unul din ei întinzând măna. Nu întinse brațul, ci doar îndoi antebrațul la nouăzeci de grade și deschise palma ca un robot. Celălalt făcu la fel.

- A fost o plăcere să colaborăm! Vă dorim o viață fără de griji! - și amândoi înclinară ușor capul.

Domnul Pastramă avea simțurile înțepenite. Întinse măna pentru a le răspunde la salut și încercă să le mulțumească. Nu își mai găsi însă cuvintele...