Pisica din balcon

În Manhattan nu sunt pisici. Bine, sunt câteva cucoane simandicoase care țin cu tot dinadinsul să demonstreze contrariul, dar puținele cazuri particulare sunt total nesemnificative. Cele șapte opt mâțe care apar pe Fifth Avenue cu zgărdițe din piele de căprioară încrustate cu cristale Swarovski, costând fiecare cât un mic dejun la Norma's, sau care traversează trotuarul dinspre limuzinele negre cu geamuri fumurii înspre intrarea hotelurilor cu multe stele, încolăcite leneș în brațele stăpânelor, nu pot fi încadrate nici măcar la capitolul feline. Unele sunt complet lipsite de păr și arată ca niște șobolani hidoși, altele sunt atât de grase încât abia pot deschide gura să primească bucățica de Raclette, în timp ce, în fine, cam toate sunt atât de bine cufundate în viața de apartament, încât par mici jucării de pluș care îți stau în picioare în timp ce alergi de la canapeaua în care te-ai adâncit, la măsuța de telefon, pentru a răspunde celei mai bune actuale prietene, cu care te pregătești să o bârfești pe cea mai bună fostă prietenă.

Cu atât mai mult, posibilitatea de a vedea o pisică într-un balcon dintr-un zgârie nori, la etajul 27, pare de domeniul fantasticului. Și cu toate acestea mi s-a întâmplat tocmai mie. Era într-o seară de joi când pregăteam articolul pentru The Democrat & Chronicle, unde țin o mică rubrică săptămânală intitulată “High School” obținută cu mari eforturi, dar pentru care sunt invidiat de majoritatea prietenilor mei și unde mă ocup în egală măsură de performanțele școlare ale elevilor, dar și de rezultatele sportive ale liceelor, articol ce se târa jalnic, căci nu reușeam să găsesc zvâcul acela care să tragă în sus către cititor informația de altfel ridicol de banală și placidă. Era rândul, desigur, al rezultatelor școlare și în afara unor informații mai acătării, privindu-le pe doamna Maggie Roswelt, profesoară de chimie, ale cărei laboratoare făcuseră deliciul a generații de elevi, precum și pe domnișoara Elisabeth Huybens, care obținuse patru ani la rând numai calificative maxime, era șefa echipei de majorete și obținuse de la   Costco, la numai paisprezece ani, o bursă spectaculoasă, you know, that kind of girl, în rest nu prea erau multe de spus, mare parte din text fiind o ciorbă reîncălzită din articolele lunii martie.  

În fine, cum spuneam, stăteam întins pe canapea cu laptopul în brațe, lipsit de orice vlagă și inspirație și priveam în gol peste ferestre, către orașul care începea să licărească. Nu reușeam să îmi adun gândurile, care fugeau ca apucatele, precum hulubii atunci când deschizi chepengul de la pod, de îndată ca însăilam două trei care să se lege cât de cât. Și atunci am văzut-o. Ședea pe marginea balustradei. Era albă și mi s-a părut imensă. Poate și din cauză că era flocoasă, semănând cu o vată de zahăr pe băț, rotundă și mare, așa cum mâncasem în copilărie la bâlciurile din Kentucky. Era aproape sigur o persană de talie mare. M-am apropiat încet de fereastra spre balcon și când am ajuns la numai doi pași de ea, nu știu cum a făcut, dar m-a simțit. S-a întors și m-a privit fix. Avea ochii mici, mici mici și roșii, ca două vârfuri încinse de ac. Și-a aplecat capul într-o parte, părând să fie la fel de uimită ca și mine de strania noastră întâlnire. M-am oprit. O vreme ne-am cercetat reciproc cu nedisimulată surprindere și încântare, cel puțin dinspre parte mea, dar părea că și dintr-a ei, apoi am făcut un pas mic încercând să mă apropii mai mult. Pisica a întins capul ca și cum ar fi vrut să îmi arate ceva la vecinul de deasupra, a privit înspre apartament de la stânga la dreapta și… a dispărut pur și simplu. Am alergat la ușă și am deschis-o, apoi am privit în jos peste marginea balconului. Am coborât în fugă și am cercetat locul. Nici urmă de mâță.

Întâlnirea m-a tulburat grozav. Nu am găsit nici o explicație unei asemenea apariții. De jos din stradă, n-ar fi putut desigur urca. Nu putea fi, fără doar și poate, nici a vecinului din stânga, Thomas Wade, care era genul de bărbat retras și singuratic, fără prieteni printre oameni, cu atât mai puțin printre necuvântătoare, singura lui apropiere fiind față de sticla de whisky, Evan Williams, 14 dolari bucata, de la băcănia lui Steve, două cvartale mai jos. Pisica nu putea fi nici a cuplului de cealaltă parte a apartamentului meu, domnișoara Liu și domnișorul Ni preferând mai degrabă melcii, pe care îi creșteau în balcon și pe care îi vindeau la restaurantul lui Hong Shing cu 17,5 dolari kilogramul. Și atunci de unde apăruse blănoasa?! Nu aveam nicio bănuială.

A doua zi am cochetat cu ideea că îmi trebuie câteva zile de concediu, pe care din păcate nu puteam să mi le permit atâta timp cât articolul nu era gata. Deși nu dădeam în brânci cu munca, am bănuit că există o oarecare istovire interioara, venită nu atât din efortul depus, ci mai degrabă din amestecul de hei-rup close to the due date și jomanfișism agresiv, împletite cu o totală lipsă de discernământ și asezonate ca M&M-urile pe înghețata de fistic, cu weekenduri disparate de sex și Mendoza Malbec cu aroma sa înnebunitoare de zmeură și stejar.

Mare parte din ziua următoare mi-am petrecut-o la The High School of Art and Design, pe 56th Street, între Second și Third Avenue, discutând în special cu domnul Thomson, principal la numita instituție, dar și cu alți câțiva profesori, în speranța că voi găsi ceva aparte de adus în fața publicului, mai ales că era vorba despre o instituție de artă, ce naiba și soarta părea că începe să îmi surâdă, căci am aflat despre performanțele extraordinare ale domnișoarei Dickinson, Emily Dickinson, ce se prevedea a fi un talent înnăscut în ale compoziției muzicale. Cercetând mai atent, așa cum îi stă bine unui ziarist cu ștaif, am aflat însă că domnișoara Dickinson, Emily Dickinson, este nepoata lui Roger Sanchez, fost elev al liceului, actualmente musical producer, câștigător de Grammy și sponsor al instituției, așa că am început să mă îndoiesc serios de calitățile de compozitor ale domnișoarei. Situație de altfel confirmată de câteva colege de clasă și mame binevoitoare cu exemple indubitabile, decupate cu grijă din articole de ziar mai vechi și bine puse la păstrare.

Am ajuns acasă pe seară și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit în balcon. Pisica cu blana albă și pufoasă nu era acolo. M-am bucurat grozav. Până la urmă nici nu aveam nevoie de cele câteva zile de concediu care-mi umblaseră prin creier în sus și-n jos toată ziuă, ca amicii lui Stewart de deasupra când aduce jointuri noi. Eram ok și nu trebuia decât să mă concentrez pe amărâtele alea de cuvinte, o sută, nu mai mult, pe care le-am tot reciclat și să scot un articol cât de cât de bun simț, căci până la urmă nu îmi propusesem să câștig The Pulitzer Prize, ci doar să-mi păstrez slujba la democrați pentru încă un an sau doi. Am început să răsfoiesc cele câteva ziare pe care le cumpărasem pe fugă de la chioșcul din colț, doar doar găsesc un fir de ață de care să mă agăț și pe care să-l deșir ușor. Apoi n-ar fi fost o problemă să croșetez ceva cu vino-ncoa, căci la însăilat mă pricep ca nimeni altul. Însă nici New York Daily News, nici The Post-Standard, nici The Buffalo News, principalele ziare ale concurenței, nu arătau nimic deosebit. Aceleași știri tâmpite, cu subiecte de scandal pe prima pagină, a doua, a treia, a zecea, a douăzecea. Doar despre bani, întotdeauna despre bani, despre accidente și crime, despre colapsul firmelor mici și înflorirea marilor coloși, despre starea dezastruoasă a învățământului și a sănătății. Nimic despre oameni, doar despre lucruri. Am aruncat ziarele pe jos și mi-am aprins o țigară. Mi-am propus să nu mă enervez și să nu intru în panică. Am făcut trei rotocoale de fum și am încercat să le centrez. Am reușit, nu-mi pierdusem dexteritatea, deși nu mai fumasem de multă vreme. Și chiar printre cercurile frumos aliniate, fix în centru, am zărit-o din nou. Stătea tot pe balustradă, de data acesta spre capătul din dreapta al ei și privea luminile orașului cum apar una câte una ca stropii de ploaie pe asfalt. Am stat și am privit-o lung. Dacă în ziua anterioară aș fi putut să jur că am văzut-o în carne, blană și oase, acum mi-era greu să spun cu mâna pe inimă că e într-adevăr o pisică albă în balconul meu. Și nici nu mă interesa până la urmă foarte tare dacă pisica din balcon are carne și oase. Era suficient că are blana pufoasă și albă. În mod oarecum curios eram convins că nu o voi atinge niciodată, deci nu voi avea nicicum confirmarea existenței ei fizice, confirmarea faptului că nu e un balon de săpun, care se va sparge la prima atingere. Era miezul nopții, pisica era încă pe balustradă, iar eu încă pe canapea privind-o atent. Și brusc mi-a venit pofta de scris.

S-a întâmplat aproape identic și sâmbătă și duminică și luni. Marți articolul era deja gata. Nu era cine știe ce, dar în mod evident nu mă făcusem de râs. Ba chiar Matilda mi-a spus că îi plac fundițele mele, aluzie clară la jocurile de cuvinte și imaginile fantastice cu care îmi plăcea să împănez articolele. Mâța albă apărea de fiecare dată pe înserat. De cele mai multe ori se oprea pe balustradă și privea luminile orașului. Uneori se plimba alene pe ea, de la un capăt la altul și înapoi, sau sărea în balcon și se ghemuia în pernița din fotoliul de bambus. Așa ghemuită arăta ca o lebădă albă pe tăciunele înserat al apei. Am evitat să mă apropii. De altfel era un fel atracție reciprocă într-un echilibru delicat stabilit. Când gândurile păreau că au nevoie de un cheag, iar ochii cătau risipiți în depărtare, pisica se ițea de niciunde în balcon. Și atâta timp cât o priveam admirativ și atent, se lăsa pradă pisicelii și se lăfăia în privirile mele. Uneori se ridica pe bara de metal și își întindea gâtul luuung, ca și cum s-ar fi voit a fi lebădă. Umbra ei se reflecta pe blocul de vizavi, unduindu-se ca flacăra unei lumânări. Atunci părea că își dorește cu îndârjire să zboare. Se apleca peste marginile balconului, se mișca iute din stânga în dreapta și înapoi, se apleca iar, sau se grăbea spre capetele balconului, vârându-și mustățile printre despărțitoarele de sticlă, de parcă ar fi căutat un loc de unde să se lanseze. Desigur că nu îl găsea niciodată. Și atunci se întâmpla ceva uluitor. Umbra de pe blocul de vizavi creștea tot mai mare și mai mare și tot ce cuprindea devenea din ce în ce mai clar, de parcă bucăți de bloc s-ar fi apropiat de al meu. Era ușor să-i urmărești pe porumbeii de la 25, pe balerina de la 27, pe bătrânul de la 28, pe cântărețul din flaut, pe copiii de la 34, pe fata cu cărțile de la 21, pe gemenii de la 22. Și cu cât umbra devenea mai adâncă, cu atât trupul pisicii de topea până la dispariție.                  

Am crezut că odată terminat articolul, are să plece. Dar nu a făcut-o. A rămas. Doar că acum nu mai stătea liniștită pe bară să privească orașul. Se întindea, se arcuia, sărea. Părea de cele mai multe ori o umbră a unei pisici dintr-un balcon de vizavi. Trupul i se întindea pe pereți, se profila peste mobilierul de bambus, expanda și se strângea ca într-un joc cu lumini și umbre. După câteva zile mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat. N-a fugit. Am deschis ușa încetișor și m-am oprit în pragul ei. M-a privit cu ochii ei sfredelitori și a răsucit capul rotund ca și cum ar fi încercat să mă centreze în mijlocul unei imagini, ceva asemănător cu ceea ce făcusem eu cu rotocoalele de fum. Apoi s-a ridicat din fotoliu, a sărit jos pe ciment și s-a apropiat. Mi-a atins mana cu botul. I-am trecut degetele prin blană, iar ea s-a încolăcit în jurul piciorului meu, părând a vrea să se cufunde în pantof, ca Genie înapoi în lampa lui Aladin. Era ca și cum aș fi trecut mâna prin fulgi de zăpadă. Îmi simțeam degetele umede și reci.

Ziua următoare șeful m-a anunțat că articolul a fost trimis spre publicare. Good job kid - mi-a zis și pentru prima dată mi-a zâmbit.