Garsoniera

Domnul Depner locuiește în josul Străzii Cazărmii, într-o garsonieră pusă la dispoziție de Compania Granitului. Clădirea care adăpostește locuința este lungă și subțire precum un șarpe, având camerele înșirate pe stânga și pe dreapta, cum înșirate-s frunzele pe ramul de salcâm. Domnului Depner i se pare convenabilă locuința. E mică, dar are tot ce îi trebuie și mai ales este curată. Joi, domnul Depner se întorcea de la muncă. Era pe înserat, soarele numai ce alunecase peste buza pământului și domnul Depner mergea agale de-a lungul clădirii, căutând-și cu mâna dreaptă cheile casei în buzunarul pantalonilor obosiți. Nu intra niciodată prin capul clădirii, de altfel nici nu știa unde este, căci așa cum spuneam clădirea era lungă ca un șarpe și se întindea mult în stânga și în dreapta privirii, ci pe undeva pe la intrarea a treia, bănuia dumnealui, cea mai apropiată de stația de autobuz. Ca în fiecare seară, domnul Depner își șterse picioarele pe ștergătorul de la ușă, o deschise și... rămase încremenit. Holul îngust al clădirii, mai mereu pustiu și întunecat, era plin de lume agitându-se-n stânga și-n dreapta într-un vacarm de nedescris. Primul gând fu că un semnal de incendiu fusese activat undeva într-o cameră și toți locatarii trebuiseră să-și părăsească  în grabă garsonierele și să evacueze clădirea. Dar la o privire atentă nimeni nu părea să părăsească incinta, ci mai degrabă să se înverșuneze în a se strecura printre celelalte trupuri înghesuite între cei doi pereți, într-o mișcare haotica ce nu părea să aibă, la prima vedere, niciun sens. Domnul Depner urmă mersul mulțimii și strecurându-se printre oameni, încercă să se apropie de camera sa. Nu știa a câta e dinspre intrare. Era mult de mers, poate cincizeci, șaizeci de numere, iar ușile erau perfect identice. Întotdeauna se ghida însă după cifrele prinse într-o bucățică de ebonită deasupra tocului. 10514 erau ale dumnealui. Mereu se întrebase dacă sunt într-adevăr atâtea garsoniere în clădirea șarpe și chiar verificase în stânga, în dreapta și vizavi. Numerele urmau șirul logic, urcând dinspre sud către nord, dar domnul  Depner era circumspect în privința numărului real de garsoniere din clădire. Abia când ajunse prin dreptul zonei în care bănuia că locuiește, descoperi grozăvia și înțelese de unde agitația nebună din clădirea șarpe. Cineva, greu de spus cine, desprinsese de la locul lor toate bucățile de ebonită cu numerele camerelor. Domnul Depner roti ochii în jur îngrozit. Erau sute de oameni acolo și toți, mai mult sau mai puțin nervoși, mai mult sau mai puțin grăbiți, mai mult sau mai puțin politicoși, își căutau garsoniera.

- Ei, mișcă-te domnule, ce ai înțepenit așa?! – se izbi un el un bărbat grăsun cu o burtă de rinocer. Aicea locuiești?

Domnul Depner băgă instinctiv cheia în broască, răsuci, dar nu se întâmplă nimic.

- He, he, he – râse spumos domnul Rinocer. Se pare că nu! Așa că eliberează terenul. Uite câți oameni așteaptă să-și bage cheia în broasca aia – mai adaugă el arătând cu mâna în jur de la înălțimea grumazului său învelit în piei inelate.

Destul de rapid se convinse că domnul Rinocer avea dreptate, nu neapărat în privința împerecherii cheii cu broasca potrivită, căci foarte puțini erau aceia care îi cereau politicos permisiunea să încerce, cât mai ales în privința faptului că el însuși părea ca un par înfipt în mijlocul năvalnic al fluviului, mai toți cei care treceau poticnindu-se-n dânsul. Așa că mai cu voie, mai fără voie, prinse firul șuvoiului și se lăsă pradă curgerii. Abia atunci realiză Domnul Depner că nu își cunoștea câtuși de puțin vecinii. Despre vecinul din stânga știa doar că tușește, în timp ce despre cel din dreapta că are un sac de box pe care îl pocnește din când în când. Atât și nimic mai mult. Nu putea spune nici cum arată, nici unde lucrează, nici măcar la ce ore vin sau pleacă de acasă. Dar evenimentul din acea seară îi permitea, pe lângă multele inconveniențe, să îi cunoască pe toți, să se privească în ochi, să îi audă vorbind. Și privind înainte și înapoi constată că vecinii săi erau aproape fără excepție extrem de ciudați. La o privire atentă i se păru chiar că se află pe aeroportul din Men în Black, unde mișunau lighioane care mai de care mai ciudate, venind și plecând spre sau dinspre galaxii nebănuite.

- Hei, uită-te pe unde calci – izbucni o voce din dreptul genunchiului său. Privind atent în jos descoperi două trupuri subțiri cărând fiecare în spate câte un rucsac îngust și lung și semănând foarte bine cu două lăcuste.

- Mă scuzați – bâigui el și desfăcându-și picioarele trecu cu grijă pe deasupra lor.

Domnul Depner încercă să se oprească, dar șuvoiul îl împiedica împingând-l cu forță. Nebunia cu cifrele părea să iasă din tiparele unei simple greșeli care trebuie remediată. Privindu-i atent pe cei din jur, Domnul Depner constată că oamenii nu mai păreau deloc interesați să își găsească garsoniera, ci mai degrabă să se așeze cât mai convenabil în mersul mulțimii, astfel încât să fie cât mai puțin împunși cu coatele sau striviți între alte trupuri.  

- Hei, am o cheie care potrivește aici. Nu e camera mea, dar în nebunia asta cred că e cea mai bună soluție. Vrei să intri? Mi-e frică să intru singură.

Domnul Depner căută buzele care dăduseră drumul cuvintelor și descoperi la capătul cărării o fată scundă și subțire cu o figură asiatică. Cel mai probabil thai, gândi domnul Depner și după ce o privi atent de sus și până jos confirmă din bărbie. Fata descuie, iar el intră după fată, apoi trânti ușa în urma-i.

- E incredibil ce se întâmplă aici. Nu mi-aș fi imaginat așa ceva niciodată.

Fata era foarte frumoasa. Domnul Depner îi cercetă atent trupul subțire și picioarele lungi, răzvrătindu-se zglobii pe sub fusta scurtă. Avea o figură de păpușă și un ten ca de ceară. Domnul Depner cercetă împrejurul. Garsoniera în care intraseră arăta aidoma cu a dânsului. Un hol mic cu dresingul pe-o parte și baia pe cealaltă, apoi camera, probabil undeva la doi jumate pe doi jumate, având un pat simplu, un birou cu un scaun, un dulăpior, o noptieră, un lampadar și un fotoliu minimalist sub el. Altceva nici n-ar mai fi încăput, căci cele câteva obiecte de mobilier umpleau aproape complet spațiul. Fata se lăsă pe pat și se întinse pe spate. Părea foarte obosită. Domnul Depner zări pe noptieră un ziar și câteva mărunțișuri, un pix, un ceas de mână aparent stricat, o sticlă mică cu apă, o folie de pastile, iar pe birou un calculator. Un sac cu rufe murdare zăcea în colțul dinspre baie. O privi cu coada ochiului pe fată. I se părea că a mai văzut-o undeva, dar era aproape sigur că nu în clădire. Altundeva. Fata se ridicase în capul oaselor și începuse să se dezbrace descheindu-se la bluza și așa subțire și vaporoasă. Își desfăcea cu gesturi încete, nasturii sidefii. Coborî cămașa de pe un umăr, lăsând vederii bereta albastră a sutienului. Domnul Depner înghiți în sec și privi instinctiv înspre ușă. Nu i se părea deloc ok ceea ce se întâmpla. Era cu totul altfel decât s-ar fi așteptat, iar momentul nu era deloc potrivit. Fata îl privi zâmbind cu ochii mari, surprinzător de mari și coborî ușor breteaua sutienului, fixându-l cu privirea, așa cum fixezi fluturele în insectar. Avea pielea fină și sânul mic și ferm. Când de sub pânza albastră pielea roză coti înspre roșu, Domnul Depner sări ca un arc și o zbughi pe ușă afară.

Ieși înapoi pe holul nesfârșit de lung exact în momentul în care din puhoiul de oameni, făcându-și cu greu loc prin mulțime, apăru un pește albastru. Baaa, judecând după gentuța prinsă într-o doară de-o aripioară și de buzele mari și roșii, se putea spune cu precizie că era o peștoaică. Avea solzii uriași, cam cât capacele de oală și picioarele mici mici, ca două mingi de tenis.

- Ei, omule! - simți domnul Depner cum cineva îl trage nervos de mânecă. Cât dai să te scot din încurcătura asta?!

Bărbatul care se agățase de brațul său era mic și urât și avea o figură de sconcs.

- Pot să-ți deschid orice ușă, numai spune-mi care – rânji piticania dezvelind un mănunchi de dinți mâncați de carii și de tutun. Am aicea cel mai meseriaș șperaclu, doar spune cât dai.

Domnul Depner se lipi cu spatele de zid pentru a face loc peștoaicei cu solzii albaștri și cu buzele uriașe și roșii. Piticania cu fața de sconcs nu avu însă fler. Peștoaica îl lovi cu pântecu-i mare și bărbatul se prăvăli la pământ. Nimeni, cu excepția domnului Depner nu-i văzuse alunecare, așa că pașii nepăsători ai mulțimii se rostogoliră uniform peste dânsul.

Domnul Depner își prinse capul în palme și închise ochii. Apoi îi deschide și prinse între unghiile degetului mare și arătătorului o bucățică de piele.

- Auch... – țipă el ascuțit, apoi închise iar ochii.

Ceea ce i se întâmpla era absolut de neimaginat. Totul i se părea o șaradă. Dar undeva ar fi trebuit sa fie o falie de unde să poată deșira adevăratul sens al lucrurilor. Încercă să rememoreze tot traseul parcurs, drumul de-a lungul clădirii, ușa de la intrare, mulțimea pestriță, înaintarea cu șuvoiul mulțimii, prima încercare de a intra într-o cameră, ușa pe care o descuiase fata, apoi fețele, hipopotamul, lăcustele, fata, peștoaica, sconcsul... Își strânse și mai tare tâmplele în palme. Nimic din drumul parcurs și niciuna dintre fețe nu-i spuneau nimic deosebit. Trebuia însă să găsească o ieșire din ciudata poveste.

- Hei, deschide ochii, ce dracu faci, unde dai așa din mâinile alea fără să te uiți – strigă o femeie cu gât de girafă, pe care aparent o lovise din greșeală peste o pată cafenie. Deschide ochii mari – repetă girafa.

- Deschide ochii mari – repetă și Domnul Depner și se izbi cu palma peste frunte. Își aminti unde o mai văzuse pe fată. Într-o revistă. Era o reclamă la Thai Airways, fata zâmbea și arăta cu mâna spre unul din avioanele companiei aflat în zbor. Era cel mai probabil fotomodel.

- Deschide ochii mari – repetă din nou Domnul Depner, strângând și mai tare pleoapele. Înlăuntrul privirii zări ochii mari ai fetei ațintindu-l sfredelitor. Desfăcu pleoapele și o rupse la fugă înapoi, către camera de unde ieșise puțin mai devreme.

Fata era tot acolo și domnul Depner răsuflă ușurat. Era băgată cu totul sub cearceaf, doar capul de păpușă ieșindu-i afară. Îi zâmbi când îl văzu intrând, dar nu spuse nimic, ci doar își strânse cearceaful și mai mult în jurul gâtului, apoi rămase așa cu zâmbetul pe buze și cu ochii mari ațintiți asupra-i.

Domnul Depner se apropie de pat, îi mângâie obrazul, apoi ridică un picior și îl trecu prin retina fetei. Făcu la fel și cu al doilea. Dincolo de privirea fetei era un coridor asemeni cu primul, doar că era absolut gol. Și nu erau uși, doar înapoia-privirii, un fel de hublouri rotunde semănând aproape perfect cu ochiul închis. Domnul Depner înaintă pe culoar. Era atât de asemănător cu primul. Aceeași podea, aceeași vopsea a pereților, aceleași lămpi fixate în tavan. Doar că acesta era al lui, doar al lui. Și în dreptul fiecărui ochi închis erau inscripționate câteva cifre. Nu-i fu greu să-și dea seama că sunt de fapt date 20112007, 31122003, 10071989... Apoi dintr-o dată 25112019! Bărbatul zâmbi. Ochiul închis zâmbi și el deschizându-se larg.

***

Domnul Depner ridică ziarul de pe noptieră și își aruncă ochii peste titluri. Reprezentantul liberalilor a câștigat turul doi al scrutinului, peste 500.000 de oameni au ieșit în stradă la Rio de Janeiro - incidente violente, accident grav cu zece mașini implicate în Capitală, circulația în zonă este parțial blocată, Justin Timberlake, surprins în ipostaze tandre cu o colegă actriță... E prea multă agitație în lume, gândi Domnul Depner. Dar dacă lucrurile nu îl afectau în mod direct, zvârcolirea mulțimii îl lăsa rece. Împături atent ziarul și îl azvârli cu precizie în coșul de gunoi. Apoi desfăcu o pastilă galbenă din folie și o înghiți cu o gură de apă. Așeză sticla de plastic înapoi pe noptieră fără să-i pună capacul. Durerea de cap nu-i trecuse...