Dispariția de pe Lacul Bluebird

Domnișoara Emily nu putea spune nici măcar acum, la un an de la cele întâmplate, dacă barca era răsturnată sau dacă ea doar se desprinsese de mal și plutea goală pe apele încremenite ale lacului Bluebird. Tot ce își mai amintea cu siguranță, era faptul că se plimba singură, cu un picior pe drumeagul îngust, întinzându-se de-a lungul lacului printre ziduri de ierburi înalte și cu celălalt pe cărările ceva mai late ale gândurilor, când privirea i-a fost atrasă de silueta semeață a bărcii plutind singuratică spre mijlocul apei. Era spre asfințit, iar Soarele își umezea tâmplele încinse în apele răcoroase ale lacului, diluând în albastru unduiri de roșu, de galben, de portocaliu, furișate ca șerpii de apă prin încremenirile lichide, urcând peste buștenii putreziți, peste malurile răsturnându-se-n verde, alintând cu tonuri moi lemnul bleumarin al bărcii…

Sergentului Thomson îi spusese cu mâna pe inimă că barca era răsturnată atunci când a zărit-o. Și tare s-a mai speriat. Ba nu! Nu! Domnișoara Emily își amintește perfect că primul lucru pe care i l-a spus sergentului Thomson a fost legat de mirarea sa la vederea bărcii răsturnate, abia apoi s-a speriat. “Am fost tare mirată să văd barca cu fundul în sus și nimeni în jur. M-am gândit că domnul Garther a ieșit la pescuit și dintr-o neatenție s-a răsturnat și s-a înecat. Apoi am cugetat un pic și mi-am spus că era aproape imposibil ca domnul Garther, care iese aproape în fiecare seară cu barca pe apă, să se răstoarne într-o zi liniștită de toamnă, fără ploaie, fără nori, fără nicio adiere de vânt.” De aceea gândul imediat care i-a venit în fugă, își amintește domnișoara Emily, a fost legat de existența unui pește uriaș în apele lacului. Numai un peste uriaș, sau o creatură nemaivăzută, ar fi putut răsturna barca domnului Garther fără să lase nicio urmă îndărăt. Tocmai din acest motiv, primul lucru pe care l-a făcut după ce a văzut barca, a fost să alerge într-un suflet la casa familiei Garther, unde, cu necuprinsă mirare, a constatat că bătrânul era bine sănătos, ba mai mult, chiar un pic iritat de apariția sa neanunțată. Abia atunci, discutând cu soții Garther și povestindu-le amândurora despre barca răsturnată, a apărut și ideea de a suna la poliție. „Dacă barca nu ar fi fost răsturnată, cu siguranță că nu am fi sunat la poliție. Am fi crezut că ea doar s-a dezlegat de la mal și a plecat singură la plimbare” – a spus domnișoara Emily, convinsă că atunci când o zărise barca era cu fundul în sus.

Totuși, raportul sergentului Thomson spunea tocmai pe dos, iar acesta se baza în mare măsură pe declarația ei, semnată albastru pe alb, cum că barca plutea cu fața în sus, ca o coajă de nucă. Este adevărat că ea însăși o schimbase de trei ori după mai multe discuții cu sergentul Thomson și după ce acesta îi arătase cu diferite ocazii fotografii făcute la fața locului de echipa sosită să cerceteze întâmplarea. Domnișoara Emily citise și declarațiile soților Garther, dar bineînțeles, niciunul dintre ei nu pomenise că văzuse cu ochii lui barca, ci doar povesteau ce auziseră de la ea, asta deși domnișoara Emily își aducea aminte foarte bine cum îi târâse pe amândoi până la malul lacului ca să le arate minunea. Ba mai mult, își aducea aminte clar că domnul Garther își făcuse cruce și scuipase de trei ori să piară Satana, la vederea bărcii. Dar despre asta nu se specifica nimic în declarații. Și nici în raport. Sergentul Thomson stătuse pe capul ei mai bine de zece zile și îi explicase cu glas tânguitor că nu poate finaliza raportul dacă declarațiile se bat cap în cap. Iar declarațiile soților Garther erau foarte concise și limpezi, doar a ei era lungă și confuză pe ici pe colo, mai ales în partea în care vorbea despre lumina de dincolo ape, dar sergentul o amețise cu declarațiile, cu fotografiile, cu discuțiile și desigur că ea își pierduse până la urmă rațiunea și cumpătul și semnase hârtiile așa cum i se spusese.

Deși raportul nu indica un deces, conform uzanțelor, poliția cercetase toate casele de pe malul lacului, pentru a se asigura că nu există nicio persoană dispărută, că nimeni nu luase barca bătrânului Garther pentru a se face nevăzut. Dar nu lipsea niciun suflet!

Abia la o săptămână de la aprobarea raportului, familia Wilson amintise despre plecarea neașteptată a nepoatei Mily, dar declarația domnului Wilson nu mai fusese adăugată la raport, căci amintita mențiune nu păruse importantă în contextul evenimentului. „În seara de 15 septembrie domnișoara Mily ne-a părăsit pe nepusă masă” – amintise în declarația sa, tranșant, domnul Wilson, 15 septembrie fiind chiar ziua în care domnișoara Emily găsise barca răsturnată. Cum sosirea sa fusese însă la fel de neașteptată ca și plecarea, familia Wilson nu găsise de cuviință să menționeze informația în declarația inițială, mai ales că nu aveau niciun fir din urma domnișoarei Mily. „Domnișoara Mily ne-a părăsit fără să ne lase un număr de telefon sau o adresă unde să o putem contacta, astfel încât eforturile noastre de a confirma că a ajuns cu bine acasă au fost zadarnice” – mai adăugase domnul Wilson la declarația inițială, ceea ce convinsese pe toată lumea că nu era cazul ca raportul să fie reevaluat. Cu toate acestea, sau tocmai de aceea, domnișoara Emily insistase să afle cât mai multe despre fugara apariție.

„Sincer mi s-a părut ciudat de la început. Nu-mi aminteam nimic despre ea. Dar s-a purtat atât de familiar cu noi, ne-a îmbrățișat, ne-a sărutat pe obraji, a adus câte un mic cadou fiecăruia. Apoi am povestit nenumărate chestii din trecut. Știa atâtea despre noi încât nu am avut nicio bănuială că nu ar fi fost cine părea a fi” – îi mărturisise domnul Wilson într-o discuție între patru ochi, departe de cei ai consoartei. „Totuși, nici acum nu știu ce să zic, chiar nu știu ce să zic, pentru numele lui Dumnezeu! Căci chipul și numele nu îmi spun nimic, absolut nimic, ceea ce nu înseamnă însă că ne-a mințit, poate nu-mi mai amintesc eu cine este” – concluzionase domnul Wilson după mai multe serii de oftaturi. Domnișoara Emily află mai apoi că nepoata Mily sosise în seara în care ea se simțise atât de rău încât trebuise să cheme salvarea. Nu o luaseră la spital, dar bătrâna doamnă Johnson stătuse lângă ea toată noaptea alinându-i fierbințelile cu cârpe umede așezate pe tâmple și risipindu-i delirurile cu mângâieri pe frunte. Ea nu-și mai amintea absolut nimic din acea noapte, dar doamna Johnson îi mărturisise că tare se mai speriase, crezând c-are să se ducă.

„Iat-o!” – strigase triumfător domnul Wilson după ce scormonise ceva vreme cu mâna pe sub jachetă în buzunarul de la piept al cămășii, arătându-i fotografia făcută de Mily. Era un selfie realizat la miezul zilei, căci soarele era exact deasupra capului, iar umbra sprâncenelor acoperea privirea. Fusese făcută cu fața spre casă și cu spatele spre lac, astfel încât apa ocupa o mare parte din fotografie. Domnișoara Emily o privi atentă. Deși privirea îi era ascunsă aproape în totalitate, parcă anume, fata din fotografie semăna izbitor cu ea. Avea o tunsoare diferită, era machiată strident, ceea ce ea n-ar fi făcut niciodată, dar trăsăturile, trăsăturile feței erau foarte apropriate. Emily întoarse fotografia, așteptând parcă un semn de la cealaltă, dar pe spatele ei nu era scris nimic...

Dosarul “Dispariției de pe Lacul Bluebird” fusese închis la mai puțin de un an de când poliția îl deschisese, din lipsa oricăror dovezi. Solicitarea numitei Emily Perkins de a administra o nouă probă la dosar și anume declarația domnului Wilson precum și fotografia domnișoarei Mily, fusese respinsă de judecător ca fiind nejustificată, iar dosarul fusese clasat...  

***

Domnișoara Emily stătea răsturnată pe spate în iarba înaltă, cu mâinile împreunate sub cap, privind cerul prin perdeaua de apă. În jurul lacului, ferestrele mici ale caselor fremătau. Prin ele, ochiul privitorului atent îl putea descoperi pe domnul Wilson privind la televizor, pe doamna Wilson croșetând, familia Garther pregătindu-se să ia cina, în timp ce domnișoara Mily putea fi văzută încrâncenată în încercarea de a găsi dovezi pentru redeschiderea dosarului, convinsă fiind că barca era răsturnată...