Urcușul

A început de jos. A muncit mult, grozav de mult. A început chiar de la subsol, din subteranele de piatră, unde camerele miros a mâl și a șobolan, iar culoarele au un aer galben stătut, ca pozele vechi cu domni purtând joben și baston cu cap de fildeș și cu doamne îmbrăcate în rochii cu crinolină. Apoi a urcat. Încet. Treaptă cu treaptă. Nu i-a fost deloc ușor, a făcut sacrificii, a muncit zi și noapte, până când a ajuns sus, sus de tot, la ultimul etaj, acolo unde stau domnii cu sacou bleumarin și pantofi de lac strălucitori. De acolo casele și străzile se văd mici ca niște cochilii de melc, iar oamenii, oamenii abia dacă se mai zăresc. În schimb în zilele senine, mai ales primăvara, când aerul e limpede și rece, hăt în depărtare se văd munții. S-a amestecat printre ei, a muncit cot la cot cu ei, a scris hârtii, le-a rupt, a scris altele, le-a rupt și pe acelea. Și a izbândit. A primit felicitări, ovații, medalii, lumina încinsă a reflectoarelor i s-a imprimat pe sacou. Dar nu i-a plăcut. A vrut mai mult, a vrut mai sus, așa că într-o zi a decis să mai urce o treaptă, ultima treaptă. A descoperit însă că dincolo de cea din urmă ușă nu mai era decât acoperișul. Vântul îi răscolea părul, iar soarele moale îi mângâia ușor obrajii. A privit în jos. Apoi în sus. De acolo nu mai avea încotro să se ducă. Era sus, mult prea sus. Pe scări înapoi, printre oameni, n-ar mai fi putut coborî niciodată. Nu avea decât să alunece abrupt pe lângă zid până jos pe pământ, sau să se înalțe la cer precum păsările.     

S-a privit pe sine mirată. Avea doar un creion în mâna dreaptă...