Matadorul

Manuel șade pe o piatră, nu departe de marginea drumului și își curăță pământul de sub unghii cu vârful unui briceag bont și pe alocuri ruginit. Gândurile sale roiesc precum muștele în jurul baligii de taur. Indiferent ce le-ar face, indiferent încotro le-ar călăuzi, ele se întorc și se rotesc necontenit deasupra amfiteatrului din Arles. El Nimeño are să sosească peste numai două zile în oraș. El însuși, magnificul Nimeño, conturul viselor sale și steaua care-i călăuzește pașii. El Nimeño are să înfrunte taurii în arena centrală, iar el nu are să-l vadă. Asta îl ucide. Decât să trăiască cu sufletul chinuit de-o asemenea povară, se gândește că e mai bine să moară…

Feria d'Arles a început deja și străzile orașului sunt pline de aficionados. Zbiară, se agita, își ridică spre cer eșarfele roșii și le scutură plini de îndrăzneală înspre taurii albi alunecând cuminți peste câmpia albastră. Arles fierbe ca un cazan cu smoală. Muzica, vinul și hărmălaia bărbaților cu mânecile suflecate și cu piepturile înfumurat înfipte înainte, îl scot din minți pe Manuel. Ar fi trebuit să se care la casele lor, să nu fi venit niciodată. Amfiteatrul ar fi trebuit să rămână doar pentru el, pentru el și pentru Nimeño. Ei doi ar fi umplut cu siguranță deopotrivă arena și tribunele, dar nu cu zbierete și cu zvârcoliri de carne, ci cu simțire și cu eleganța trăirii. Însă în felul acesta nu ar fi intrat niciun ban în buzunarele scârnăviilor. Iar ei nu concept una ca asta. Ei vor să se îmbuibe cu hârtii, să și le bage în buzunare, în ochi, în seifuri, să-si înfunde gâtlejurile groase cu hârtiile murdare. Dar el nu are hârtii. El nu are niciun ban!

Manuel are să meargă mâine în Gimeaux corrals să vadă taurii. Îi place să stea ore în șir lângă țarcul lor și să îi admire. Sunt cele mai puternice animale de pe Pământ. Grumazul lor zdravăn ca un stejar bătrân, picioarele puternice ca arcele amfiteatrului, trupul masiv dar armonios și mai ales coarnele ascuțite, bijuteriile lor. Îl încântă de fiecare dată când îi vede și un fior lăuntric îl scutură când le privește ochii, un amestec de dârzenie și blândețe topindu-se în ei. Are să participe la amiază la encierros, cu Philippe, cu Santos, cu Martin, cu Pedro, cu Antonio, cu Andre și cu ceilalți prieteni ai săi. Are să alerge pe străzile orașului, să se bucure de libertate, a sa și a lor, să se joace cu timpul. Și în toată această vreme are să caute o soluție. Dacă nu are s-o găsească, știe ce-i de făcut...

-  Hei Manuel. Știi cine vine? El Nimeño! Îți dai seama, Manuel, El Nimeño vine la amfiteatru! Ții minte cum ne jucam de-a matadorii la amfiteatru când eram copii?

Manuel pleacă ochii. Fuge de Andre. Se ascunde în spatele lăptăriei lui Jesualdo. Se așază pe vine și rupe un fir de iarbă. E verde și crud. Manuel îl fărâmă în bucăți mici și zemoase. Apoi cade în genunchi. Stomacul îl sfârtecă. Mereu când gândurile se învolbură în stomac, când emoțiile îl cotropesc, simte cum săbii ascuțite îi aleargă prin mațe. Trage aer în piept și încearcă să respire cadențat. Gândurile fug roată. De la Andre la Philippe, de la Philippe la Santos, de la Santos la Martin, de la Martin la Pedro, de la Pedro la Antonio, iar de la Antonio înapoi la Andre și se adună apoi stol deasupra amfiteatrului. Coboară încet rotindu-se-n cerc. De sus îi vede pe băieți, au șapte, opt, nouă ani. Andre e El Matador. Are cămașa roșie pe care i-a cumpărat-o maică-sa de la Marseille de ziua lui. A scos-o și o flutură ca pe o capote. Ceilalți se învârt pe lângă el. Și-au pus degetele arătătoare în vârful capului și scurmă cu vârful tenișilor jerpeliți nisipul. Andre se răsucește și strigă „Oleeee”. Philippe a nimerit cu coarnele în gol, iar pânza roșie flutură victorioasă. Santos se pregătește dar nu nimerește nici el cârpa. „Oleeee”. Nu o nimeresc nici Martin, nici Pedro, nici Antonio. Tribunele exultă, ovaționează prestația matadorului. E bun, e extraordinar de bun. Însă tribunele tac, spectacolul nu este încă terminat, mai este un biou. Este cel mai tânăr dintre toți, dar sapă nervos nisipul cu copitele. Manuel zâmbește, se recunoaște. Nu-și folosește arătătoarele pe post de coarne, căci degetele lui sunt prea mici și prea subțiri, are două bețe din lemn de acacia pe care le-a jupuit de coaja tare, iar lemnul este acum alb și strălucitor. Taurul zvâcnește cu viteză și se înfige direct în capote pe care o smulge din brațele încremenite ale matadorului. Tribunele au înlemnit, oare ce se întâmplă!? Asistăm la o surpriză?! Taurul cel tânăr se răsucește însă rapid, revine în fugă și își înfige nervos coarnele în coastele matadorului. Acesta a fost surprins complet nepregătit. Lovit cu putere, se dezechilibrează și se prăbușește în genunchi. Tribunele au amuțit. Cineva, de undeva de sus, de pe ultimele rânduri, a țipat ascuțit. „Nu e corect, nu m-ai lăsat să-mi aranjez cămașa. Te-ai grăbit!” se răstește Andre sprijinit cu o mână și un genunchi în pământ, încercând să se ridice. Dar taurul cel tânăr a făcut o rotire de 180 de grade și se întoarce din nou mușcând pământul. Tribunele nu mai răsuflă. De data aceasta îl lovește pe matador direct în piept. El Matador cade pe spate și nu se mai ridică... Ceilalți se apropie să-l ajute. Tribunele sunt din nou în picioare și îl ovaționează pe învingător...   

Manuel zâmbește larg. Vremurile au trecut, dar își amintește foarte bine totul. Soarele, nisipul, jocul și mai ales amfiteatrul cu fiecare colțișor al lui. Amfiteatrul are mai bine de două mii de ani, e de pe vremea romanilor. Oamenii locului spun că acolo au avut loc lupte între gladiatori și între gladiatori și animalele sălbatice, aduse special din toate colțurile imperiului, urși, tigri, lei, pantere. Manuel tresare. Își amintește foarte bine totul. „Acesta e un canal de scurgere a sângelui. Nimeni nu știe despre el, numai eu. Vine de la camera unde erau aduse și depozitate animalele moarte și iese din amfiteatru pe la colțul dinspre fabrică al gardului, pentru a se vărsa în pârâu. O să-ți arăt unde”. Și Charles îl ia de mână și îi arată tunelul prin care sunt scoși din arenă taurii învinși. Și camera unde stau o vreme i-o arată, iar în capăt, într-un colț, vede deschiderea din zid. E pe jumătate îngropată în pământ. Cealaltă jumătate e mascată de întuneric. Încăperea nu mai e demult folosită. Miroase a mort și a istorie. Charles se apleacă pe vine, cercetează cu lanterna tunelul îngust și râde. „Eu nu cred că încap pe aici, dar tu nu ai nicio problemă să treci prin el. Ai curajul să intri? Îți dau lanterna mea și te aștept la celălalt capăt.” Și Charles îi întinde lanterna și pleacă. El se lasă în genunchi și privește înăuntru. Tunelul e suficient de larg pentru el. Pornește pe dată. Poate merge pe vine, uneori se lovește cu capul de pietrele ieșite din tavan, dar drumul e drept și nu-i este teamă. Ba da, un pic îi e. Dacă n-ar fi avut lanterna s-ar fi întors cu siguranță, așa însă merge înainte. Dar îi e tot mai teamă, deși vrea să braveze. „E aproape, numai puțin și ajung!” Tunelul trece pe sub tribune și iese așa cum i-a spus Charles, afară din amfiteatru, undeva lângă pârâu. Se curmă brusc, probabil oamenii au săpat cândva locul pentru o construcție și au stricat o bucată din el. O gaură verticală îl ajută să ajungă la lumină. Charles așază înapoi cu atenție ramurile de cedru, pe care tot el le-a dat la o parte. „Tunelul ăsta trebuie să rămână afacerea noastră. Nimeni nu trebuie să știe despre el” – îi spune Charles și își duce o mână la inimă. Manuel și-o duce și el. Secretul rămâne al lor și numai al lor.

Găsește repede groapa. E acoperită tot cu ramuri de cedru. Sunt însă toate uscate. Probabil Charles n-a mai trecut de mulți ani pe acolo. Nici el n-a trecut. Nu mai știe nimic despre Charles, era un băiat înalt, cu cinci-șase ani mai mare. Inima îi tremură puternic. Oare mai încape? Între timp a crescut. Se uită în stânga, se uită în dreapta. Nu e nimeni, doar în depărtare, pe stradă, se aud oamenii chiuind. Și peste zid, în amfiteatru. Manuel își imaginează că tribunele sunt deja pline, oamenii nu mai au răbdare, aplaudă și strigă. Coboară prin gaura căscată în pământ și ajunge la tunelul din piatră. E îngust, e foarte îngust. Își aprinde lanterna. Sufletul i se chircește, dar știe că nu are decât două soluții, să meargă înainte și să izbândească, sau să se întindă în fața taurilor mâine la bandido și să se lase călcat în picioare. Încape culcat. Se poate sprijini ușor pe coate și pe genunchi ca să înainteze, dar mersul e anevoios. Ține lanterna în gură ca să poată înainta mai ușor. E rece, e foarte rece, dar după primii metri Manuel nu mai simte răceala. În schimb simte cum i se julește pielea de zidurile de piatră și de pământul rece. Îl zgârie vârfurile ascuțite ale pietrelor și boabele de nisip îi scrijelesc epiderma. Simte istoria celor două mii de ani înșurubându-se în trupul său și sângele animalelor ucise mușcând-l ca niște șerpi și pătrunzându-i în carne. Sângerează, știe că sângerează pentru că toată pielea îl ustură, dar merge înainte. Sudoarea și sângele îi acoperă, ca o piele nouă, trupul, o simte, dar nu îl mai deranjează nici răceala, nici durerea. Apoi vede lumina. Un colț de lumină. Stinge lanterna și se ghidează după ea. Nu mai vede nimic altceva în afară de vârful ascuțit de lumină. Ochii îl dor. Tunelul se termină și se cască într-o încăpere largă. Nu mai recunoaște camera care ar fi trebuit să fie cea în care erau aduse cândva animalele omorâte. Nu vede nimic altceva decât conturul rotund prin care se iese în arena. E mic ca un bănuț, dar crește, ca o minge, ca o masă, ca o coroană de cedru. Îl doare spatele, nu se mai poate îndrepta și înaintează în patru labe către lumină. În fluturări de umbre se întrezărește conturul arenei. Zâmbește, a izbândit. În fine, evantaiul de lumină sparge punga de întuneric din ochii săi și totul devine limpede în jurul său. Tribunele sunt pline ochi, oamenii sunt colorați și gălăgioși. Aplaudă și tropăie. Iar în mijlocul arenei... Nu-și poate crede ochilor, în mijlocul arenei este chiar el, El Nimeño. E strălucitor ca un rege. Traje de luces strălucesc orbitor. Manuel îl soarbe din ochi. Costumul e magnific iar bărbatul încântător. Montera, chaquetilla, taleguilla, medias, camisa, zapatillas, toate sunt minunate și i se potrivesc ca unui manechin. Vrăjit, înaintează câțiva pași. Și brusc tribunele amuțesc. L-au zărit. Abia atunci în plină lumină realizează. Își privește picioarele și le vede îmbrăcate în piele groasă și păr des. În loc de pantofi are copite. Nu are timp să își revină căci tribunele izbucnesc în urale asurzitoare. El Nimeño își desface capote și face un arc de cerc complet cu ea desfăcută, apoi se oprește și îl privește în ochi, parcă invitându-l să intre în arenă. Tribunele sunt în delir. Manuel e nervos. Scurmă cu vârful piciorului țărâna. Amfiteatrul stă să se prăbușească de freamăt. Manuel tresare. El Nimeño, magnificul Nimeño, conturul viselor sale și steaua care i-a călăuzit pașii atâția ani este acolo, lângă el în arenă. Doar Manuel și El Nimeño, față în față. Iar el îl poate învinge, îl poate învinge pe neînfricatul și biruitorul El Nimeño și poate deveni mai faimos decât el. Răscolește din nou țărâna cu vârful copitei, apoi fremătă nervos nările...