Bărbatul cu două baroase

Firică îi cunoștea pe țigani. Ei bine, nu chiar pe toți, ci doar pe o parte dintre ei. Erau șuți. Unii, cei mai bătrâni, erau pricepuți și la meșteșuguri. Trecuseră de câteva ori prin sat în anii din urmă. Își instalaseră șatra pe pășunea de la marginea obștii și băteau pe la porțile oamenilor încercând să vândă din cele ce lucrau, majoritatea vase din cupru sau din aluminiu, mici obiecte din lemn pentru gospodărie, dar și bijuterii simple din metal sau din păr de cal, cu care furau ochii fetișcanelor. Asta ziua. Noaptea, săreau gardurile gospodăriilor și furau de-ale gurii de prin curțile oamenilor. Nu erau pretențioși, luau orice le cădea în mână, păsări, legume, fructe, grâne, vin. Altceva nimic! Începeau chefurile pe când Soarele încă se mai gândea dacă să se trezească sau nu și le încheiau spre amiază, dormind apoi mare parte din zi până seara, când iar ieșeau pe la porțile oamenilor cu gândul la cântecele si dansurile ce aveau să vină. Își strângeau catrafusele la cel mai mic semn că sătenii încep să-și caute furcile și să își ascută coasele și dispăreau așa cum apăreau, cât ai clipi, rămânând în urma lor doar vetrele negre în care fusese fript păsăretul, mirosind însă nu a fum, ci a cărnuri fierbinți și mustind ecou de ghitară…

De data aceasta lucrurile stăteau cu totul altfel, țiganii veniseră în sat cu circul și cu șapte căruțe cu coviltir boltit. Ceruseră aprobare de la primar pentru spectacol și împânziseră satul cu afișe făcute de mână cu capul Euniciei și având scris mare împrejurul chipului ei ca o aură, “Circul Marcom”. Nimeni nu știa sigur de unde vine numele Marcom, nici măcar Armega, un țigan chipeș, înalt și uscat, cu mustața căzând peste marginea buzelor până spre bărbie, purtând mereu, indiferent de zi, o pălărie cu boruri mari care îi acoperea privirea și un costum negru uzat, dar mereu curat, cu dungulițe zigzagate cenușii, care părea să îi conducă pe țigani în noua lor viață. Unii încercau să inventeze povești când venea vorba despre numele circului, dar niciuna nu semăna cu cealaltă, pe la colțuri vorbindu-se că numele fusese de fapt citit de Armega, sau poate de altcineva apropiat, pe zidul de cărămidă roșie al unei fabrici din orașul cel mare și îi plăcuse atât de mult trecătorului, încât acestuia îi rămăsese ca o scoabă în minte. Pe Eunicia o știa. Să tot fi avut vreo șaișpe șaptișpe ani când o văzuse ultima dată. Era o codană cu părul negru ca noaptea și ochi migdalați, ademenind bărbații în cortul ei de pânză galben pai și golindu-le portofelele, nimeni nu știe cum, căci pe de o parte se șoptea că Eunicia nu-și vânduse nimănui fecioria, pe de alta niciunul dintre bărbați nu voia să vorbească despre asta. Doar șușoteau suspinând amețiți la ieșirea din cort despre gustul florii de mac, fără să dezvăluie curioșilor niciun detaliu despre floare, ori despre gust.

Țiganii își întinseseră încă din prima zi, nu la marginea satului așa cum o făcuseră în alte dăți, ci chiar în mijlocul obștii, cinci corturi mici și unul mare, vopsit țipător, în care urmau să aibă loc reprezentațiile, iar în fața sa, pe un panou de lemn, lipiseră programul spectacolelor: Ora 18 Femeia cu trei țâțe, Ora 19 Bărbatul cu două baroase, Ora 20 Aruncătorul de ghiulele, Ora 21 Bărbatul dinăuntru, Ora 22 Fecioara pasăre, Ora 23 Ghicitoarea Magnolia. Orarul era complet orientativ, căci după prima zi Firică constată că, deși ordinea reprezentațiilor se păstrase, ele durau oricât numai o oră nu, ghicitoarea Magnolia terminându-și numărul undeva înainte de zece, așa încât cei ce voiseră să își afle viitorul, trebuiseră întâi să își înmoaie picioarele într-însul. Cu aceeași ocazie Firică înțelese și că nu era vorba de fapt despre un circ adevărat, așa cum era în orașul de departe, ci mai degrabă despre mai multe barăci de bâlci strânse sub același acoperiș.

În sat sosirea circului nu fusese o surpriză pentru nimeni. Toată suflarea știa deja despre Marcom, căci vestea mersese mai repede decât roțile de lemn pingelite cu fier, sătenii aflând de pe la rudele și prietenii din satele vecine despre parascovenie, unii apucând chiar să pătrundă tainele femeii cu trei țâțe sau ale bărbatului cu două baroase. Numai despre bărbatul dinăuntru nu știa nimeni nimic...

„Ai auzit bă, bărbatul cu două scule! Hi, hi,hi!” chicotise Alupraștie dându-i un cot între coaste și deschizând un zâmbet larg cât capacul zimțat al cutiei de fasole. „Si io vreau două băăă! Să mă dorească toate femeili!” mai adăugase Alupraștie aruncând discret un ochi între picioare, acolo unde nimic nu părea să confirme ipoteza că proprietarul avea să fie dorit de toate femeili. Lui Firică nu-i fu greu să afle chiar din prima seară, că spectacolul „Bărbatul cu două baroase” avea ca personaj principal chiar un bărbat cu două ciocane mari și grele. Era un țigan solid, cu mușchi de otel, unși cu seu de oaie, strălucind în lumina felinarelor, care lovea cu sculele imense o nicovală la fel de uriașă, scoțând însă, spre uimirea auditoriului, sunete absolut ancestrale, nu înainte de a invita însă publicul să își testeze bărbăția încercând să le ridice, ceea ce reprezenta de fiecare dată o experiența jenantă pentru cutezători.

„L-ai ascultat pe bărbatul cu două ciocane? Vaaai cum le mai lovește!” i se lipise Marioara de umăr, icnind cu glas de mâță și cu ochii rostogolindu-se către cer în spirală, ca un OZN condus de un pilot matolit. „Ca stelele cântă, mă! Așa de cristalin și de curat se aude, de parcă le lovește de marginea cerului, nu de bucata aia de fier îndoit” mai oftă ea și Firică se văzu nevoit să accepte că bărbatul cu două baroase cucerise definitiv asistența feminină a satului, ba mai mult, dezgropase dintr-însele simțăminte pe care nici nu știau că le posedă.

Pe Firică nu îl interesa însă nici bărbatul cu două scule, nici ghicitoarea Magnolia, nici fecioara pasăre, deși auzise că Eunicia se făcuse de două ori mai frumoasă, iar ochii săi erau și mai migdalați, dar rămăsese tot fecioară. Pe Firică îl interesa doar bărbatul dinăuntru, din simplul motiv că oricât se străduise să afle despre ce este vorba, nimeni, dar absolut nimeni, nu putuse să îi dea vreun amănunt cât de mic despre spectacol, ca și cum cineva ar fi șters cu o cârpă curată mintea fiecărui spectator la ieșirea din cort. Iar lui Firică nu degeaba i se spunea Firică. Fusese poreclit astfel tocmai fiindcă încerca tot timpul să despice firul în patru, oricât de subțire ar fi fost el.

„Hai la circ neamuleee... vino să vezi femeia cu trei țâțe, bărbatul cu două baroase, fecioara pasăre și să-ți ghicească în palmă ghicitoarea Magnolia” țipa un țigan umflat, cu glas de furtună, după care sufla cât îl țineau bojogii într-o trompetă strâmbă de tablă. „Hai la circ neamuleee... să vezi ce n-ai mai văzut și să simți ce n-ai mai simțit”. Iar oamenii se înghesuiau, deși cei mai mulți aflaseră deja că femeia cu trei țâțe o avea pe cea din mijloc din plastic, cei drept greu de deosebit de celelalte două, iar aruncătorul de ghiulele nu era așa de spectaculos cum și-ar fi dorit, deși ultima ghiulea aruncată în staluri, de plastic de altfel, îi făcea și pe cei mai stăpâni pe sine să se scape.

Cei mai puțini mușterii se îndemnau însă spre bărbatul dinăuntru, asta fie pentru că publicitatea fusese insuficientă pe segmentul înlăuntruri, fie pentru că personajul principal nu părea să prezinte interes. Firică își cumpără bilet dar nu intră, așteptă până când marginile de pânză ale cortului se închiseră ca petalele unei lalele și abia apoi se strecură înăuntru printr-o despicătură pe care o ochise din vreme, ascunzându-se în spate, sub băncile de lemn. El voia să spioneze spectacolul, nu să îl vadă... De la prima aruncare de ochi Firică constată surprins că nu toate locurile erau ocupate, ba mai mult, locurile erau ocupate din două în două, între fiecare doi privitori existând un loc liber. „Oare cum de s-or fi așezat așa?! Mie nu mi-a spus nimeni nimic atunci când am cumpărat biletul! Oare așa au știut ei să o facă, sau i-a așezat cineva cu mâna după ce au intrat?!” se gândi Firică, mirat că organizatorul acceptase să piardă jumătate din bani la fiecare spectacol. Din spate nu auzea foarte bine, dar imediat ce luminile se stinseră apăru în pâlnia singurului felinar rămas aprins, un bărbat. Firică nu avu nicio îndoială. Era înalt și uscat, cu o mustață căzând peste marginea buzelor până spre bărbie, purtând pe cap o pălărie cu boruri mari care îi acoperea privirea și un costum negru uzat cu dungulițe zigzagate cenușii. Era Armega. Țiganul începu apoi să vorbească despre bărbatul dinăuntru. Povestea despre un alt om, care sălășluia în el, care avea un cap, două picioare și două mâini ca și el. Un om care gândea, care vorbea, care mânca și dormea ca și el. Auditoriul începuse să freamăte, deși Armega nu se înfierbânta deloc din alunecarea cuvintelor. Vorbele sale se înșirau molcom și curgeau lent, neizbindu-se-n maluri, ca un râu de câmpie, poate doar locul spre care se îndreptau să fi fost fremătătoriu. Apoi Armega povesti despre dorințele bărbatului care uneori erau aceleași cu ale sale, de cele mai multe ori altele. Firică nu auzea bine tot ce spune bărbatul, dar îl urmarea atent cu privirea. Tiganul îl captiva. Și nu doar pe el. Avea ceva magnetic în glas, ca și cum vorbele nu îi veneau din gură, ci de undeva mult mai de departe, dintr-o sferă înaltă cu care era conectat printr-un tub transparent, dar și în mișcările ce nu păreau a fi ale lui, ci ale mai degrabă ale unui bărbat care trăiește undeva într-o altă lume, plină de oameni, plină de viață și căruia el, Armega, îi este doar umbră. Iar privirile, privirile le putea doar ghici, căci niciodată nu ieșeau de sub borurile largi ale pălăriei, dar le simțea întinzându-se prin cort, alunecând peste oameni și lemne, pipăindu-le, agățându-se de ele, zgâriindu-le ca o mână descarnată și uscată de om bătrân. Pe Firică îl scoase din reverie sunetul ascuțit al unei trompete. Două fete apărură ca din senin și întinseră un cearceaf alb peste burta lui Armega. Felinarul care îi lumina fața se stinse și o lumină ciudată aprinse pânza. Prin ea se putea vedea în burta lui Armega, iar în burta lui Armega se vedea... se vedea bărbatul dinăuntru, despre care povestise mai devreme. „Bună seara, mă bucur să vă văd astă seară aici” șoptise bărbatul dinăuntru, cu un glas care nu era clar al lui Armega, ci mai degrabă al unui om bătrân și obosit. „Nu vă speriați, nu aveți de ce să vă speriați – continuase glasul – eu sunt un bărbat ca oricare altul dintre bărbații care sălășluiesc înăuntru. Poate că am mai mulți ani decât cei mai mulți dintre ei, dar altceva nimic în plus sau în minus.” Sala vui. Firică simți dintr-o dată un tremur, o energie interioară venind din sufletele spectatorilor care expandă brusc făcând cortul să se cutremure. O răceala subită, ca și cum ar fi intrat dintr-o dată cu toții într-o peșteră adâncă, cuprinse interiorul cortului. Firică se ciupi. Ceea ce i se întâmpla părea ireal. Încercă să scruteze cu privirea pânza și omul desenat peste ea și luminile și bărbatul uscat care rămăsese înțepenit în picioare. Totul părea o farsă extrem de bine pusă la punct. Atât de bine încât părea aproape reală. Și multe îl făceau să spună că bărbatul dinăuntru era aproape real. Vocea lui în primul rând părea să fie vie, spre deosebire de cea a lui Armega, apoi chipul care se mișca pe pânză nu era înghețat deloc, dimpotrivă, își mișca natural buzele, ochii, obrajii. Când privi mai atent, Firică constată că bărbatul dinăuntru chiar semăna cu Armega, doar că părea să fie cu vreo treizeci de ani mai bătrân. „În fiecare dintre voi există înăuntru o persoană vie care trăiește alături și odată cu voi. Unii o iau înainte, alții rămân în urmă, dar ei sunt acolo, trăiesc cu voi, vorbesc cu voi, se sfătuiesc cu voi. De cele mai multe ori nici nu îi băgați în seamă pe oamenii ăștia, deși ei vor să vă ajute, ei trăiesc prin voi și pentru voi. Eu am venit aici în seara asta să vă deschid ochii. Voi veți face ce veți fi crezut de cuviință după ce veți ieși pe ușa aceea, dar în seara asta veți ști că nu sunteți singuri și că cel mai important lucru pe lumea asta este să-l cunoașteți pe cel dinăuntru și să fiți împăcat cu el” Glasul chipului de pe pânză se auzea din ce în ce mai stins, ca și cum vorbele l-ar fi obosit intens, ca și cum cuvintele ieșite de pe buzele albe ar fi plecat fiecare cu câte o bucățică de energie, care l-ar fi secătuit și i-ar fi topit prezența pe pânză. Imaginea lui se stingea încet, în timp ce felinare ascunse undeva la baza băncilor de lemn începeau să-și răsfire lumina. Abia atunci Firică înțelese cu nemărginită uimire de ce lângă fiecare om era un loc liber pe bancă. Pentru că lângă fiecare om, pe locul inițial liber, ședea acum bărbatul dinăuntru, bărbatul dinăuntru al fiecăruia, niște mogâldețe transparente și bleu, de mărimea unei păpuși, ca niște jucării de gelatină, dar care se conturau din ce în mai puternic în lumina păstoasă venind parcă din miejii Pământului. Abia atunci, pentru o fracțiune de secundă, Firică descoperi și privirea lui Armega și se cutremură. Armega nu avea ochi, orbitele sale erau goale. Legând această descoperire cu ceea ce văzuse mai devreme și cu impresia că mișcările sale sunt parcă manevrate de un păpușar, Firică înțelese că Armega nu era om, el nu era nici măcar trup, Armega era doar o carcasă de carne.

„Bună seara” auzi în fața sa. Păpușa cu trup albastru străveziu își înclină capul înspre omul de lângă ea. „Bună seara” îi răspunse bărbatul zâmbind și îi întinse mâna. Firică ar fi vrut să plece, era prea mult pentru el. Se simțea ca și cum ar fi fost părtaș la împărțirea lumii între cei mari, mai mult, la împărțirea Universului între cei mari. Iar el era un nimeni, el era un nimic, un fir de praf, o scamă pe pantalon. „Mă bucur să te cunosc” se auzi iar glasul stins al bărbatului dinăuntru șezând pe banca din fața sa. „Ce mult mă bucur eu să te cunosc” se auzi și glasul bărbatului. Apoi luminile lăptoase se stinseră de tot și cortul se cufundă în întuneric, dar se umplu de șoapte, care creșteau în intensitate ca un tsunami apropiindu-se de mal. Firică simțea cum se sufocă, era o fierbere în interiorul său, o umplere de sine, care îl lăsa fără spațiu și fără aer. Nu putea așeza în chenare reale nimic din ceea ce văzuse și auzise, oricât încerca. Oricât dorea să dea un contur clar imaginilor care i se perindaseră prin fața ochilor, ele se disipau ca un nor și se așezau pe un cer fantomatic, creionând propria imagine. Stingerea luminilor fusese cu înțelepciune aleasă de cel ce regizase spectacolul. De altfel toată regia, dar și realizarea, erau demne de un Oscar. Te prindea între petalele ei ca o floare carnivoră, forțându-te să aluneci prin canalul făcut de petale până în adânc, într-un pot catifelat din atingeri suave, din miresme și culori, topindu-te în acidul dulce și făcându-te una cu împrejurul. Glasul țiganului umflat, cu trompeta de tablă, i se zbătea în timpane. „Hai la circ neamuleee, vino să vezi femeia cu trei țâțe, bărbatul cu două baroase, fecioara pasăre și să-ți ghicească în palmă ghicitoarea Magnolia. Hai la circ neamuleee, să vezi ce n-ai mai văzut și să simți ce n-ai mai simțit.”

Luminile se aprinseră brusc și puternic, de parcă ar fi fost niște reflectoare electrice, nu niște amărâte de felinare cu gaz. Firică dădu ochii roată. Spectatorii, majoritatea bărbați, își frecau ca și el ochii. Umpluseră spațiul aproape complet, doar că între ei exista câte un loc liber, ceea ce îl miră grozav pe Firică. Dădu să plece înainte să se înghesuie mulțimea dar când se răsuci lovi ceva cu piciorul. „Hei, uită-te pe unde calci!” Era o mogâldeață de om de mărimea unei păpuși. Firică rămase înțepenit. „Ți-a plăcut?” adăugă mogâldeața, înainte ca Firica să-și revină din surprindere, apoi o luă înainte, ieșind prin deschiderea de pânză, ca și cum ar fi dorit să-i dezvăluie calea...