Bătrâna

Bărbatul crăpă ochii. Îi simțea grei, ca și cum pleoapele i-ar fi fost doi fluturi osteniți de zbor, ce abia își pot desface aripile. Îi atrase atenția țiuitul subțire venind dinspre aparatul medical la care era conectat. În stânga sa câteva linii săltau zglobii pe ecran. Zâmbi mulțumit. De partea cealaltă a patului, noptiera pe care se odihnea paharul cu apă. Iar dincolo de noptieră, pe scaunul de vizitator, o femeie. Era o femeie în vârstă, o bătrână îmbrăcată cu o flanelă cernită de lână, o fustă lungă ce-i acoperea complet picioarele, în timp ce tălpile și le ascundea într-o pereche de pantofi, aparent bărbătești, atât de vechi și de stâlciți încât partea din spate era complet prăbușită, femeia călcând pe ei ca pe niște papuci. Capul îl avea acoperit cu o broboadă, tot neagră, cu motive florale în nuanțe de roșu întunecat. Părea să fie o femeie de la țară, pe care nu o recunoștea. Semăna cu bunica din partea tatălui care murise la 96 de ani, dar bunica fusese numai piele și os în ultima parte a vieții, căci nevoile îi pieriseră una câte una, inclusiv aceea de a se hrăni. Femeia de lângă el nu era atât de slabă, însă avea fața brăzdată de crevase adânci și pielea îi părea uscată. Mâinile îi erau roșietice, acoperite de pete mari maronii. „Trebuie că are tot pe acolo, poate ceva mai puțin” își spuse bărbatul privind-o atent. Tot nu reușea însă să facă nicio legătură între ea și femeile din familia sa. Ai lui muriseră amândoi de ceva vreme, ultima mătușă din neam opintindu-se în poarta Raiului în urmă cu trei ani, în timp ce restul femeilor din familie ce-i erau apropiate, aveau cam aceeași vârstă cu el.

- Bună ziua! – murmură stins bărbatul. 

Femeia ori nu-l auzi, ori se prefăcu că nu-l aude, căci nu-i răspunse. Continua să tricoteze. Îi privi degetele. Umblau încet, dar atent. Privirea fixa andrelele, în timp ce mâinile se mișcau ritmic, apucând firul, rotindu-l peste degetul mare, alcătuind ochiul și strângându-l lângă cele dinainte, pentru a trece apoi cu cea mai mare atenție și răbdare la următorul. Ghemul de lână se rostogolea la picioarele ei ca o pisică alintată. Erau fascinante mâinile bătrânei, mișcările sale rotunde, lente și precise, parcă scoase dintr-un manual de tricotat. 

- Bună ziua! – repetă el de data aceasta sonor. 

- Bună ziua, copile! – îi răspunse femeia. Vocea sa era, în pofida a ceea ce se aștepta privindu-i trupul uscat, vibrantă, puternică. 

- Vă cunosc de undeva? – întrebă bărbatul încercând să lămurească misterul prezenței sale în salonul spitalului. 

- Aș spune că da, dar nu suntem apropiați – îi răspunse femeia ezitant, jenată parcă de apariția sa nepoftită. 

- Pot să vă întreb cum ați ajuns la mine? De ce sunteți aici?

- E o povestea lungă. Dar ca s-o scurtez, o să-ți spun că am venit pentru a te ajuta să ieși. Bărbatul se încruntă. Era complet nedumerit. Nu o cunoștea pe femeie. De ce ar fi venit tocmai ea să-l scoată din spital? Tare ar fi vrut să știe întreaga poveste, ca să înțeleagă cu cine are de-a face, cu atât mai mult cu cât părea să fie o persoană apropiată. 

Razele soarelui primăvăratec pătrundeau pe fereastră și formau un trapez luminos ce începea pe podea, la picioarele femeii, pentru a urca apoi pe pat și a-și completa conturul undeva în dreptul genunchilor săi. Prin fereastra închisă se auzeau câteva păsări cântând, iar un câine lătra undeva departe, umplând conturul luminos.

- Bine, dar încă nu mi-am revenit. Doctorii trebuie să se asigure că sunt bine, ca să pot părăsi spitalul. Asta o să mai dureze – se bâlbâi el. 

- Nu-i nicio grabă. Te-oi aștepta cât se cuvine. Am ce face – a murmurat femeia fără să se oprească din tricotat.

- Ce lucrați acolo? – întrebă bărbatul, înălțându-și bărbia înspre poala femeii.

- Niște ciorapi. Să nu-ți fie rece la tălpi.  

Bărbatul sesiză acel „să nu-ți fie” care-i răscoli ca un fier încins măruntaiele curiozității. Bătrâna nu numai că îl cunoștea, dar părea atât de grijulie cu el.   

- Cred că ar fi bine totuși să îmi povestiți întreaga istorie. Am tot timpul din Univers. Nu o să plec prea curând de aici. Dacă și dumneavoastră aveți...

- Tot timpul din Univers – adaugă ea ca un ecou. 

Abia atunci bătrâna se întoarse cu fața spre el și bărbatul înțepeni. Bătrâna nu avea ochi. În locul ochilor avea două ferestre negre prin care se vedea spațiul infinit și mulțimea de stele. Începu să înțeleagă. Trupul întreg i se înmuie și simți că leșină. Nu mai avea aer. Camera se închidea deasupra-i ca o floare de mac, sufocându-l. Bătrâna îl apucă de mână și îl strânse puternic. Încet, încet, începu să-și revină din șoc. 

- Deci... deci... tu ești... – bolborosi el, fără să poată articula prea bine cuvintele. 

Femeia îl înțelese însă și înclină capul, confirmând. 

- Cum se poate? Moartea e o femeie cu mantie neagră, în putere, cu coasa în mână, care te bagă în sperieți, n-ai cum să fii tu!

- Prostii! Astea sunt scornelile voastre, ale oamenilor - zâmbi bătrâna. Și nu înțeleg de ce puneți toate astea în cârcă mea! Nu sunt deloc înspăimântătoare, după cum bine vezi. Ba chiar, în majoritatea cazurilor, sunt izbăvitoare. Oamenii care vin la mine sunt în general bătrâni sau bolnavi, așa cum ești tu. Cât s-ar mai chinui dacă nu le-aș întinde mâna. Viața e adesea înspăimântătoare, nu moartea! Eu sunt liniștea nesfârșită, odihna neprețuită. Viața e cea care vă lovește, nu eu, eu aduc mângâiere.       

Bărbatul se lăsă pe spate privind fix înspre tavan. În corpul de iluminat cu tuburi de neon pătrunsese o muscă ce se izbea de grila argintie în încercarea de a ieși din strânsoare. Ar fi putut lesne scăpa dacă ar fi încercat să coboare, dar musca se încăpățâna să se înalțe. Bărbatul măcină o vreme vorbele femeii și deși era cumplit de speriat de apropierea ei, nu putu decât să îi dea dreptate. Moartea n-a rănit niciodată pe nimeni, viața a făcut-o și poate că rănile acelea fuseseră puse în cârca morții mult prea ușor. Auzise cândva la televizor că într-o parte a lumii oamenii sărbătoreau moartea precum nașterea, cu bucurie, cu petreceri, chiote, dans și băutură. Gândi că e cât se poate de potrivit. 

- Ceea ce vă sperie pe voi, nu sunt eu, moartea, deși așa lăsați mereu să se înțeleagă. Ci lipsa vieții, teama asta că nu mai e nimic dincolo, că ai fi putut face mai multe aici, că ai avut un creion și n-ai putut umple cu mâzgălelile tale bună parte din caietul pe care l-ai primit pe măsuță. Coasă? – râse bătrâna. La ce-mi trebuie mie o coasă? Fiecare își poartă singur coasa, iar gâtul și-l ia încet, încet, fără să știe, fără să înțeleagă greșelile pe care le face. Eu te vreau întreg, căci până la urmă, pentru mine nu ești altceva decât o carte într-o bibliotecă, o carte ale cărei coperți se decolorează în timp, literele de pe cotor uscându-se și dispărând în neguri, așa cum dispare polenul florilor în văzduh, pentru ca în cele din urmă să fie acoperită de alte cărți noi cu coperți vii, strălucitoare. 

Bărbatul părea că n-o mai ascultă. Stătea cu ochii ficși în tavan. Musca nu reușise încă să iasă din încercuirea metalică. Doar când bătrâna termină de vorbit dădu absent din umeri, semn că-i urmărise cuvintele. 

- Gata, l-am terminat și pe al doilea – adaugă ea într-un târziu, după o îndelungă tăcere, în care numai bâzâitul muștei izbind pereții metalici se mai auzea. 

Țipătul aparatului de lângă el îl trezi din reverie. Privi în stânga. Liniile nu se mai zbenguiau voioase, ci stăteau plate, ca și cum ar fi obosit de-atâta zbucium inutil. O femeie îmbrăcată într-o salopetă bleu intră în viteză, privi ecranul, apoi ieși din nou pe culoar și strigă ceva. Camera se umplu de salopete bleu și halate albe. 

Bărbatul oftă, se ridică în capul oaselor, coborî din pat, își puse papucii și îi întinse brațul bătrânei pentru a se sprijini de el. 

- Mergem?