Diavolul și floarea de mai

- Ce s-a-ntâmplat părinte și care-i acea pricină ce nu suferă amânare, de trebuie să mă trezești în toiul nopții și să mă obligi să mi te-ărat cum nu se cuvine în pârdalnica asta de noapte? – scrâșni primarul Ignatio făcând cu mâna slujnicei ce nu putuse să-l oprească pe musafirul nepoftit și care tremura împletindu-și mâinile, că poate să se retragă, căci are să rezolve el însuși chestiunea. 

Părintele Castillo știa că stăpânul casei nu se culcase, căci nopțile sale lungi, tulburate de amintiri desperecheate și viziuni înfricoșătoare, îi fuseseră descrise cu nenumărate amănunte la spovedaniile de vineri. În loc de răspuns, el privi în susul treptelor pe care acesta cobora și ridică doar un deget înaintea ochilor, ca semn să se oprească și să-și plece urechea. 

Primarul se opri, ciuli urechile, dar nu auzi nimic aparte. Părintele nu-și alungă nădejdea și aplecându-și capul pe-o parte, ca și cum ar fi încercat să-și înalțe cât mai mult una dintre urechi către cer, ridică degetul și mai sus. 

- Hai spune, nu mă mai fierbe atâta – scutură nervos din cap primarul, învelindu-se-n halatul de molton și strângându-l bine în jurul taliei, în timp ce cobora ultimele trepte. 

- Ascultă, don Ignatio, ascultă cu atenție. 

Abia atunci bărbatul auzi sunetele, lungi și stridente ca ale unei sirene de vapor la intrarea în port, dar palide, ca și cum portul ar fi fost departe tare, dincolo munți. Erau de bună seamă urletele surde ale celor câteva aguara guazu aciuiate în câmpia înțelenită de la marginea orașului. Nu le mai auzise demult, poate chiar de când era copil și bunică-su îl lua călare, în fața sa pe șa, plimbându-l peste ierburile uscate la vânătoare de zamuros.  

- Ei, Doamne iartă-mă, doar n-ai venit să mă trezești pentru așa ceva, pentru câțiva lupi rătăciți – se încruntă primarul Ignatio. 

Părintele se aștepta ca primarul să-și verse năduful pe dânsul, așa că îl opri de îndată cu câteva vorbe ascuțite.  

- Nu, don Ignatio, nu ai ghicit, nu sunt lupii. E Diavolul însuși. De câtăva vreme dă târcoale în jurul orașului agățat de coama lui Chupacabra și încearcă să muște. 

Primarul se încruntă și mai tare, dar tăcu. Intra într-o zonă în care nici argumentele și nici opiniile personale nu-și aveau rostul, într-o lume în care orice e posibil și nimic nu poate fi desconsiderat, o lume în care cuvintele nu sunt decât fina broderie a învelișului ce acoperă adânci înțelesuri. Așa că îl apucă de mânecă pe părintele Castillo și făcându-i semn să tacă pentru a nu-i deranja pe ceilalți ai casei, îl împinse spre bibliotecă, închizând înapoia-i ușa masivă de pin.  

- Acum explică-mi părinte, ce te neliniștește și de ce ar trebui să ne neliniștească pe noi toți spaima dumitale. Îți dai seama că ceea ce spui este extrem de tulburător. Și surprinzător, aș spune...

Don Ignatio îl cunoștea pe părintele Castillo de foarte mult timp, de mai bine de douăzeci de ani, de când Biserica îl trimisese să slujească în Mata Azul ca tânăr paroh, după moartea fulgerătoare a părintelui Diaz, amintindu-și cu-n zâmbet ascuns cum abia nimerea cărarea către Domnul, prin praful ulițelor mizere și sub căldura înăbușitoare a soarelui, ca un venetic îmbătat de pustiu. Predicile sale erau cel mai adesea cuminți și îndemnau la supunere în fața Domnului și la traiul în smerenie, adesea insistând pentru îndestularea sufletului în dauna galbenilor, ceea ce pentru un oraș sărac și pierdut în miezul pustiului ca Mata Azul, era ca și cum ai fi încercat să instalezi o lampă cu globuri de sticlă în tavanul din Cueva del Diablo. 

- Ce te face să crezi că e chiar Diavolul părinte? N-a văzut nimeni lupii, nu le-a dibuit nimeni cărarea, n-au luat câinii urma mirosului? 

- Oh, dacă ar fi doar urletele astea... Însă nu-i doar atât, don Ignatio! Dar copilul lui Manuel Urriago care s-a născut cu 6 degete la mâna stângă, dar vițelul pe care Hernando Zapata l-a găsit gol de sânge, cum gol de sânge e chipul livid în fața primejdiei, dar dispariția fără urmă a lui Oscar Perdomo de care nu se mai știe nimic, dar urmele misterioase din casa Laurei Restrepo? Oh, și dac-ar fi doar acestea... 

În afara copilului cu șase degete, care era o realitate de netăgăduit, restul înșiruirilor părintelui Castillo nu erau decât niște povești a căror urmă de mister lăsa loc unei sumedenii de interpretări. De altfel nimeni nu mai știa și nu era clar dacă știuse vreodată, nici măcar cei ce le trăiseră, unde era linia între ceea ce se întâmplase cu adevărat și ceea ce ajunsese să fie transmis din gură în gură de jur împrejurul orașului, fiecare suflet adăugând încă o felie de mister peste tortul cu multe etaje deja construit, căci locuitorii din Mata Azul aveau o imaginație atât de bogată.

Tocmai de aceea Don Ignatio era circumspect și aștepta încordat explicațiile părintelui. Știa însă că acele vorbe ce aveau să vie nu erau decât conturul unui înțeles ascuns, iar dacă ele începeau cu lupii de la marginea orașului pregătiți să-i atace, atunci cu siguranță înțelesurile trebuiau căutate îndărătul zidurilor cetății și nicidecum în cărțile sfinte, așa cum îi fusese teamă la început, dată fiind adâncimea lor nesfârșită. 

- Eu zic că nu trebuie să speriem oamenii cu asta. Cred că întâi trebuie să mai adunăm dovezi, să le cercetăm cu adâncă aplecare pe cele care există și să deschidem ochii mari spre cele ce ni le va lăsa Domnul, încât să despletim cu grijă înțelesurile semnelor imediat ce vor fi desfăcute vederii și nu după ce ele fi-vor călcate de vântul încărcat de țărână – spuse ferm și apăsat primarul.  

- Nici vorbă, don Ignatio! – se burzului părintele. Nu înțelegi că nu mai e timp, că suntem în ceasul din urmă? Căci Diavolul mușcă printre gratii, cum mușcă leul mâna îngrijitorului ce-i aruncă halca însângerată. Că deja e aici, printre noi, cu umbra-i. Și puțin îi lipsește ca tălpile să se așeze peste urma ce-o lasă-n țărână. Că trebuie să zăvorâm ușile, să tragem storurile, să ne grijim de ceea ce aducem înăuntru și ce lăsăm să se scalde în afară, căci diavolul va umple uleiul în pocalul neplin, va fi petala lipsă din floarea neîntregită, va fi ochi între stinghiile nestrânse. Și ziua face-v-o noapte și piatra noroi lunecos și liniștea răget. Ascultă-l doar! – termină părintele maiestuos, ridicând iarăși un deget înaintea ochilor în semn de ascultare.  

Don Ignatio se cutremură. Nu-l auzise niciodată vorbind așa pe părintele Castillo. Crezu pentru o scurtă vreme că Diavolul chiar trecuse dincolo de zidurile cetății, că era mai aproape decât își închipuise vreodată, că îi simțea chiar atunci respirația. Dar până să își revină din buimăcire, acesta se întoarse pe călcâie și dispăru. 

Părintele Castillo trânti înapoia-i ușa subțire a chiliei austere ce-i servea drept adăpost, se prăbuși în genunchi în dreptul mesei ce abia se distingea în întunericul încăperii și înălțând-și mâinile împreunate spre cer începu să bolborosească cuvinte neîmpăturite. „Sfântă Fecioară, apără și păzește, iartă-i pe păcătoși și le rânduie pașii, nu lăsa spiritul sfânt să fie călcat de picioare desculțe, nu pune gând de zbor târâtoarelor și nu lăsa vis fără aripi să se-nalte spre cer” – rostogoli el plin de patos vorbele spre înalturi. În liniștea nopții cuvintele părintelui sunau ca un dangăt de clopot vestind primejdia. Pe măsură ce înainta însă în rugă, vorbele îi deveneau tot mai stinse, până când se transformară într-un șuier prelung topindu-se-n noapte. 

Soarele își mijea coama aurie peste marginea pământului, când părintele Castillo se ridică din genunchi. Oricine altcineva ar fi putut spune că adormise cu mâinile împreunate și cu ochii închiși rezemați de poarta cerului. Dar nu, părintele încă cerșea iertarea Domnului pentru muritorii flămânzi. Se ridică în picioare și își scutură straiele. Abia atunci își aminti de trupul subțire și delicat al florii de Mayo zăcând pe masa sa. Petalele albe ca fulgii de zăpadă cu marginile crăpânde și soarele dormind ca un prunc în căușul palmelor împreunate, îl înmuiau. Era atâta frumusețe, gingășie și fragilitate în floarea aceea. Trupul părintelui Castillo se cutremură, așa cum se cutremurase cel al primarului Ignatio cu câteva ceasuri înainte. 

„Nu înțelegi că nu mai e timp, că suntem în ceasul din urmă? Căci Diavolul mușcă printre gratii” spusese părintele Castillo și lui don Ignatio îi fu necaz că nu avusese prezența de spirit să-l întrebe: „Pe cine mușcă, părinte?”. Căci nu despre cele șase degete ale copilului lui Manuel Urriago și nici despre urmele din casa Laurei Restrepo venise el să-i vorbească. Era altceva, mult mai mare, un pericol mult mai înfricoșător care păștea comunitatea. Iar pericolul părea să fie atât de aproape, căci părintele era pur și simplu înspăimântat. Așa îi păruse în seara aceea, așa îi părea la predicile din urmă. „Dumnezeu e sus și ne apără, dar Diavolul e după colț și așteaptă să greșim doar un pic. Nu putem să ne înmuiem dragostea către el și să ne lăsăm dezbrăcați de credință, așa cum nu putem să trecem cu vederea semnele pe care el ni le lasă pentru a ne fi învățăminte” – tună părintele de la înălțimea amvonului. „Căci Diavolul poate fi ascuns oriunde, în turnul clopotniței, în floarea lobiviei, în praful uliței, în paharul cu apă, poate să șadă pe scaunul rupt azvârlit în colțul umbrit al odăii, sau pe tejgheaua din cârciuma lui Indalecio Gossaín. Căscați-vă ochii și dacă-l vedeți veniți aici în casa Domnului și azvârliți-i urmele otrăvitoare lângă altar, ca să-l arză privirea Domnului și să-l piardă. Nu-l lăsați să vă pătrundă în suflete, căci atunci veți fi pierduți, porțile cerului se vor închide, veți dispărea din ochii Domnului, drumul se va preface-n cenușă și rătăciți veți rămâne-n pustiu”. 

Oamenii se speriaseră, cum bine intuise don Ignatio. Nimeni nu pricepea miezul schimbării ce-l mistuia pe părinte, dar fiecare se întreba asemeni lui Iuda, „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule? Nu cumva sunt eu cel ce-l ispitește pe Diavol, cel ce-i deschide poarta, ce-l ce-i cu nebăgare de seamă și se-ntinde ca o pajiște lină înaintea-i?” Și fiecare dintre ei căta cu multă luare aminte la căldarea cu apă abia ridicată din fântână, la floarea culeasă de la marginea câmpului, la cântecul lui niceforo, la albastrul cerului, pentru ca nu cumva Diavolul să ia chip luminos și să li se strecoare în case. Mult mai puțină grijă aveau locuitorii din Mata Azul de porțile sufletului, de florile, de cântecele, de cerul albastru și senin din lăuntru. Ohh, și de nori și de vijelii și de patimi. Și mai ales de îndoieli. Căci așa-i sufletul omului, nu se judecă pe sine și nimic n-ai ce-i face ca să-l schimbi.

Don Ignation auzi urletele înfundate ale lupilor multe nopți la rând. Însă, deși își plecase urechea atât de aproape asupra lor, nu se putea hotărî dacă ele existaseră și înainte și nu le băgase de seamă, de vreme ce gândurile sale se împrăștiau spre alte zări, dacă ele erau sunete noi, iar părintele avusese dreptate și o primejdie se țesea lângă zidurile cetății sau chiar în interiorul ei, sau dacă pur și simplu sunetele acelea erau o iluzie, o poveste bine plăsmuită de părintele Castillo care să intre în creiere și să nu se lase dusă de-acolo. Știa însă că într-un fel sau altul nedumerirea urma să fie lămurită și urmele Diavolului, cu ghearele înfipte în coama lui Chupacabra trebuiau fie șterse, fie aduse înlăuntrul bisericii pentru a fi călcate-n picioare. Dar avea nicio idee cum avea să se întâmple asta, atâta timp cât, cu toate străduințele preotului, cu toate mustrările adresate credincioșilor, niciunul din ei nu dădea semne c-ar fi pregătit să dea Diavolul în vileag, sau că acesta ar fi făcut o greșeală cât de mică și ar fi lăsat o urmă însemnată undeva. 

„Sfântă Fecioară, apără-i pe păcătoșii ce nu pot ține pasul cu tine, pe cei ce ridică privirea din țărână și cutează să privească pe deasupra ta, pe cei ce-ți sărută picioarele, pentru ca apoi, aceleași buze să le lipească de cuvinte nevrednice. Iartă-i pentru netrebnica îndoire a ochilor dinspre tine, pentru tremurul pașilor și al inimii. Oh, Doamne, inima asta de nu ne-ai fi dat-o, de ne-ai fi lăsat doar ochii să te privim, pâlnii ale sufletului și să ni-i umplem cu strălucirea ta, ochii pe care să-i spălăm atunci când nu mai văd calea cea dreaptă, pentru a descoperi din nou adevărul ce le este de trebuință, dincolo de patimile lumești.” Viața părintelui Castillo se împărțea tot mai mult între predicile lungi din biserică, tot mai vehemente, tot mai răscolitoare și rugile către Domnul, înălțate din mica sa chilie austeră, rugi pentru iertarea sufletelor păcătoase, pentru acceptarea greșelilor și pentru îndreptare. Dacă predicile i se păreau istovitoare și lipsite de izbândă, oamenilor lipsindu-le liantul care să-i lipească de cer, discuțiile cu Dumnezeu i se păreau înălțătoare, pline de miez și de sens. Domnul îl asculta cu mare interes și clătina din cap pozitiv de fiecare dată când îi cerea ceva, pentru ca apoi să își prindă iar bărbia în palmă și să-l asculte mai departe cu și mai mare atenție. Iar el se ridica din genunchi mulțumit. Doar floarea de pe masă, ce se vestejea tot mai mult îi întuneca privirea și sufletul.   

Și totul avea să explodeze la ultima predică a lunii mai, cum nimeni nu bănuise că va putea exploda. Părintele Castillo venise mai înverșunat ca oricând și îi speriase de-a binelea pe enoriași când urcase în amvon. Aveam ochii sălbateci și părul în dezordine, trupul îi umbla despuiat de suflet, iar umbra de tălpi. „O să pieriți, o să pieriți cu toții, Diavolul nu vă va cruța pe niciunul dintre voi, pentru că e de ajuns ca el să găsească o singură cale de a se strecura pe sub mâna Domnului, ca să-și facă drum către sufletele voastre și culcuș în inimi. Nimic nu vă va putea apăra, odată intrat. Pe niciunul!”. Mulțimea murmura ca un câine cu dinții rânjiți care simte apropierea jaguarului. „Scoateți Diavolul din voi, nu-l mai căutați atâta în cana cu apă și-n floarea din glastră, Diavolul e în voi. Scuipați-l, spălați-vă înlăuntrurile și frecați bine fiecare gând păcătos. Deschideți toate ușițele sufletului și băgați unghia să-l dezlipiți de perete”. Murmurul mulțimii se înălța tot mai aspru înspre bolta bisericii. „Dacă nu pentru voi, atunci pentru copiii voștri și copiii copiilor voștri. Sunteți datori pentru ei și pentru ceilalți. Nu puteți trăi în minciună și în umbra Diavolului”. Și tocmai atunci, când vorbele lui se ridicau în văzduh învârtindu-se ca o ploaie de lame ascuțite, se desprinse din mulțime, dona Bertilda, Bertilda Torres Tenorio, nimeni alta decât fiica primarului Ignatio. Înaltă și subțire ca un flamingo, dar palidă ca laptele din strachină, aceasta se opri în fața amvonului și spre surprinderea tuturor cuteză a-l întrerupe pe părintele Castillo, acoperindu-i vocea 

- Te iubesc Castillo, te iubesc îngrozitor. Nu pot dormi nopțile, zilele mi-s pustiu pârjolit, patul mi-e rug și soarele jar. Știu că nu se cuvine, păcătoasa de mine, dar cum să mă pot împotrivi inimii? Se zbate, mă lovește ca un copil nenăscut, mă arde, nu-mi dă pace.

- Piei Satană! – țipă părintele de la înălțimea amvonului, cu ochii bulbucați, ridicând crucifixul în fața privirii. Ieși Satană și eliberează trupul acesta plăpând și frumos. Strecoară-te afară și vino să mă înfrunți – țipă el mai departe coborând treptele și apropiindu-se de dona Bertilda. Erau văpaie și fiere, pucioasă și venin vorbele părintelui.

- Te iubesc Castillo. Și tu știi. Și așa ne-a fost dat, să nu ne putem avea, așa ne-a fost dat, ca iubirea să ne fie piatră de mormânt – strigă fata peste vorbele lui. 

Mulțimea îi privea înmărmurită. La început nici nu pricepură despre care Castillo e vorba, căci nimeni nu-și putea imagina că așa ceva e cu putință. Apoi înțeleseră și felul în care se încolăcea povestea, ca un șarpe speriat de flăcările miriștii, îi miră și mai mult. 

- Piei Satană, scurge-te ca un puroi. Ieși putregaiule și lasă sufletul aceste diafan ca un fluture să zboare spre soare...

- Nu o să poți opri iubirea, Castillo, știi bine că nu poți...

Și deodată, peste învălmășeala strigătelor celor doi ce se înălța ca o scară în spirală spre turle și peste murmurul care se îngroșa tot mai mult, amenințând să se facă funie, se auzi un zgomot puternic. Mulțimea întoarse capul deodată și descoperi că ușa bisericii fusese dată de perete, iar în cadrul ei, ca o frunză pe fundul fântânii, apăru Chupacabra. Spre spaima tuturor, animalul păși încet prin mulțimea ce se desfăcea ca apa în fața lui Moise. Nu se mai auzea nimic altceva decât pașii săi strivind podeaua și răsuflarea-i opintindu-se. Călca ușor ca o felină, fără să privească în stânga sau în dreapta și se opri în fața părintelui Castillo și a donei Bertilda. Era mult mai mare decât și-l imaginaseră, capul îi ajungea până la umerii celor doi. Avea urechile lungi și doi colți uriași ca două coase, fălcile mari și puternice, trupul subțire și o coamă țepoasă. Și era hâd ca un drac. Dintr-o mișcare bruscă își înfipse colții în beregata părintelui și cu trupul inert în fălci ieși pășind încet prin mulțimea înmărmurită, lipsită de suflare, așa cum intrase.  

Ușa chiliei părintelui Castillo se deschise și o mână apucă firul de flor de Mayo de pe masă. Era uscat și subțire ca un unul de iarbă. Nimic nu mai lăsa să se vadă frumusețea florii de odinioară. Mâna îl ridică și îi dădu drumul lângă masă, într-o cutie de tablă care ținea loc de coș de gunoi și pe care scria cu litere aurii pe fond bleumarin „We bring the sun on your plate. Oranges, 3 kilos, United Fruit”, lângă o portocală uriașă.