Nopțile domnului Whitby

Domnul Whitby înveli plăcinta cu mere primită cu o seară în urmă de la vecina sa, bătrâna doamnă Goldstein și o băgă în dulap. Apoi spălă farfuria, cuțitul și furculița. Apa era rece și un frison îl trecu pe șira spinării. Casa toată era rece. Banii erau puțini, iar cheltuielile tot mai mari, așa că redusese căldura la minim, cât să-i fie suportabil traiul. „S-o ia naiba de primăvară” aruncă domnul Whitby printre dinți și strânse puloverul în jurul gatului. „Ar fi trebuit să fie cincisprezece grade cel puțin și uite, abia dacă trece de șapte peste zi. Iar vântul ăsta turbat îți îngheață degetele și fața”. Apoi își plimbă limba printre dinți și găsi înfiptă între doi dintre ei o coajă din sămânța de mere. Se chinui s-o desprindă și o scuipă peste șervetul de pe masă. 

Noaptea se adâncise peste micul orășel înghițind hulpavă palidele lumini aninate-n ferești. Locuitorii săi urcau unul câte unul în cârca lui Hypnos, care întinzându-și urechile în formă de aripi, îi înălța către cer. Domnul Whitby privi pendula. Nu era foarte târziu și nici nu-i era somn. O bună bucată de vreme nu avusese deloc poftă de somn, dar de câteva săptămâni reîncepuse să doarmă ca un om normal. Luă cartea de pe măsuța de ceai, urcă scara îngustă de lemn ce se certă o bucată de drum cu pașii săi, apoi se lăsă moale în balansoarul de lângă pat. Era locul său preferat, locul unde își petrecea majoritatea timpului în care era acasă. Aprinse lampa care clipoci fericită, apoi deschise cartea la semn. „Seara se lăsa ca o pânză subțire peste oraș încetinind mersul trecătorilor și ascunzând mașinile sub penumbre de plastilină. Pașii îl duc singuri către casă, dar înlăuntrul se zbate ca un hulub în plasa de sârmă, lovindu-și aripile de marginile prea aproape.” Se opri și închise ochii apăsându-i ușor cu degetele. Înlăuntrul său se zbătea într-adevăr ca un hulub în plasa de sârmă. Îl simțea. Uneori, atunci când preda, când citea, stătea culcușit în cuibul său și nici nu-l simțea. Când ieșea însă pe poarta Universității, hulubul începea să se zbuciume. Nu fiindcă ar fi vrut să iasă în lume și se simțea îngrădit, nu, avea cerul său infinit acolo unde era, ci fiindcă nu-și găsea locul. Și starea. 

Singurătatea îl măcina pe domnul Whitby, deși nu voia să recunoscă. Căzuse într-o letargie a traiului, în care se cufunda tot mai mult, așa cum se cufundă plicul de ceai în apa fierbinte. Mergea la Universitate unde-și preda cursurile și înapoi acasă. Atât! Și o dată la două, trei zile se oprea la băcănia din colț pentru micile cumpărături. Foarte rar alte ieșiri. Apoi cărțile, mormanele de cărți pe care le citea, unele pentru a-l ajuta în muncă, altele doar pentru răsfățul sufletului. Erau răspândite prin toată casa, mari, cenușii, unele cu aripile desfăcute, altele strânse cuib, ca gândacii de bucătărie într-o casă nelocuită. Oftă și ridică din nou cartea. „De ce m-aș duce? Saltă din umeri știind că nimic nu îl așteaptă. Ridică ochii și zărește firma de alamă clătinându-se ușor în bătaia vântului. O cafenea. Îi privește ochiurile luminate și în nări îl invadează miresmele aburinde. Intră. E o cafenea mică dar șic.”

A doua zi dimineață domnul Whitby lenevi în pat pentru mai bine de-o oră. Era sâmbătă. Își înfășură pătura în jurul șalelor, aprinse veioza de la capătul patului și continuă să citească de unde rămăsese de cu seară. Când ajunse la pagina 100, închise satisfăcut cartea, iar aceasta plescăi leneș, ca un crocodil încremenit care a înghițit o pasăre trecând prin dreptul fălcilor sale deschise. Coborî apoi în bucătărie, apucă ceainicul și deschise apa rece pentru a-l umple. Atunci observă că țeava de la baterie era îndreptată spre perete în loc să rămână pe mijloc, așa cum stătea întotdeauna. Domnul Whitby se încruntă, strâmbă gura ca un scrânciob lăsat pe-o parte și retrase ceainicul din calea fâșiei subțiri de apă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu iasă pe acolo, dintr-o dată, pucioasă și văpaie. Încercă să își amintească ce făcuse ultima dată la chiuveta din bucătărie, dar nimic nu umplu fereastra deschisă pentru asta. Ba mai mult, fereastra rămase goală vreme bună, atâta timp cât domnul Whitby își prăji în tigaie oul, își unse pâinea cu unt și cu gem și își bău pe îndelete ceaiul negru. 

Până la urmă închise fereastra și  se apucă de alte treburi. Dar spiritul său de observație se ascuți de la întâmplarea cu pricina și în zilele următoare domnul Whitby descoperi alte semne care pur și simplu îl îngroziră. Ciucurii de la carpeta din living fuseseră deranjați în colțul de lângă bibliotecă, ceașca de cafea se mutase de la sine, din locul său, trei degete mai încolo, umerașele începuseră să mișune singure dintr-o parte în alta a barei din șifonier, iar în dormitor, fără să poată spune de ce, avea un sentiment straniu că cineva îl privește mereu peste umăr. Și poate că toate acestea ar fi rămas doar amintiri neplăcute, dacă într-o dimineață, domnul Whitby, n-ar fi auzit un zgomot puternic. Să fi tot fost între 4 și 5, căci de emoție nici nu privise ceasul, când auzi, fără doar și poate, ușa de la intrare trântindu-se. Așteptă încremenit în pat și i se păru, din nou fără putință de tăgadă, că cineva urcă scara. Simți cum toată vigoarea din trup, cum tot înlăuntrul, cu carne și oase și sânge i se scurge din piele și cum rămâne complet gol. Câteva secunde așteptă încremenit, apoi instinctul animalic îi spuse că dacă vrea să trăiască trebuie să facă ceva, așa că dădu la o parte abajurul de pe veioză și înșfăcă odalisca de bronz ca pe o armă. Nu se mai auzi însă niciun sunet. Domnul Whitby se ridică din pat și ieși pe vârfuri în capul scărilor. Nu descoperi nimic aparte. Coborî scara încet, având grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot, cu lampa de bronz deasupra capului, fiind pregătit să lovească în orice moment dacă ar fi fost cazul. Dar nu a fost. Nu era nimeni nici jos în hol, nici în bucătărie, nici în living. Și nu era nicio urmă a trecerii cuiva, toate păreau să fie la locul lor, așa cum fuseseră cu o seară înainte. Domnul Whitby aprinse lumina afară și deschise ușa de la intrarea în casă. Atunci descoperi preșul de la ușă. Era răsucit și binișor depărtat de pragul ușii, ca și cum ar fi fost azvârlit sub picioarele cuiva care fuge. Aruncă ochii lung în stânga și în dreapta și ochii se rostogoliră de-a lungul trotuarelor întunecate, printre casele încă neluminate, printre copacii treji, pentru a se întoarce prin-dărătul grădinii, peste gardul de lemn. Strada moțăia liniștită așteptând soarele să-i dea deșteptarea de sub marginea de răsărit a pământului. 

De la acea întâmplare domnul Whitby rămase extrem de speriat. Era convins că cineva îi intră noaptea în casă. Dar pentru ce, se întreba. Nimic nu lipsea, nu îl confruntase niciodată, nu îi lăsase niciun bilet pe noptieră sau pe colțul mesei din bucătărie. O bună bucată de vreme crezu că e mâna fostei soții care încearcă să îi facă necazuri. Dar apoi își șterse gândul acesta prostesc. N-ar fi făcut niciodată așa ceva. Se despărțiseră în termeni foarte buni, avea viața ei fericită, un bărbat pe care-l iubea, doi copii, o casă grozavă într-una din cele mai bune zone ale orașului. De ce ar fi vrut să-l șicaneze sau să-l sperie? Era o prostie. Dar alt motiv al straniei apariții nu mai  găsi. 

Însă pe măsura trecerii timpului, strania apariție începu să facă tot mai multe greșeli și să lase tot mai multe urme. Într-o dimineață, când cobora scara pentru a lua micul dejun, domnul Whitby simți un puternic miros de parfum. E adevărat, era mirosul parfumului pe care îl avea el însuși în dulăpiorul de sus de la baie, parfumul pe care-l primise cu ceva ani în urmă de la colegi cu prilejul împlinirii unei vârste rotunde. Dar nu îl mai folosise de o vreme îndelungată, probabil de cel puțin un an de zile. Nu avusese nicio ocazie specială pentru a-l scoate din dulap. 

Apoi, după numai câteva săptămâni, strania apariție lăsă un alt semn neașteptat. Când domnul Whitby se așeză la masă pentru obișnuita felie de pâine prăjită cu unt și cu gem și pentru ceaiul de la micul dejun, înainte de plecarea la Universitate, îl izbi în nări un puternic miros de tutun. Nu era vorba nici despre mirosul aromat al țigărilor de foi, nici despre mirosul fin al țigărilor electronice și nici despre mirosul greu al celor normale, era vorba de un miros puturos, un amestec de miresme grețoase tipice localurilor ticsite de oameni, unde se bea și se fumează de seara și până dimineața, miresme așezate unele peste altele ca feliile de nori pe cerul întunecat. Domnul Whitby cercetă bucătăria în amănunt, dar nu era niciun semn că cineva fumase acolo. Probabil că doar șezuse câteva ceasuri, cu hainele îmbibate de fum.

Nici o săptămână mai târziu, veni în sfârșit o altă dovadă că strania apariție făcea parte deja din viața sa. Pe una din cămășile pe care domnul Whitby nu o mai folosea demult pentru că i se părea prea tinerească și improprie statutului său universitar și care dintr-o dată apăruse în mijlocul hainelor, deși ani buni stătuse într-o latură a șifonierului, bărbatul descoperi o pată roșietică. Sus pe guler, undeva într-o parte. Crezu la prima vedere că e o pată de mâncare. Apoi, pe măsură ce mâna se întindea să pună cămașa la loc, creierul cercetă și trase mâna înapoi. Cum să apară o pată de mâncare pe partea laterală a gulerului? Pe piepți da, pe mâneci da, dar pe latura gulerului? Atinse pata, o privi de aproape, o mirosi și ceea ce la început fusese doar o bănuială, se confirmă. Nu era o pată de mâncare, ci de ruj. Iar rujul era relativ proaspăt, căci încă se mai întindea dacă treceai cu degetul peste el. Deci bărbatul care îl vizita ajunsese să îi poarte și hainele. Pesemne era un om al străzii, care îl urmărise o bucată de vreme și știa despre el totul, că e un solitar, că locuiește singur, că are un program fix al fiecărei zile, că e un om pașnic, cu o statură fizică mai degrabă fragilă decât solidă. Și intra ca la el acasă când lipsea, folosindu-se de toate lucrurile sale ca și cu ar fi fost ale lui. Asta trebuia să fi fost. Domnul Whitby cercetă cu atenție tocul ușilor și cercevelele ferestrelor. Nu era niciun semn de forțare. Și atunci cum de putuse să intre acest homeless în casa sa? Numai având o copie a cheii de la intrare, altfel n-ar fi putut. Domnul Whitby încercă să-și amintească unde își lăsase în ultima vreme paltonul, cu cheile rămase în buzunar. În sala profesorală de la Universitate și la frizerie. Atât, nicăieri altundeva. Nu-și mai dezbrăcase paltonul niciunde. „Ce tâmpit am fost să-mi las paltonul lângă ușa frizeriei cu cheile în el. Unde mi-o fi fost mintea? Precis asta s-a întâmplat. Omul care m-a urmărit pas cu pas vreme îndelungată, a intrat pe furiș, mi-a copiat cheia în plastilină, apoi a pus cheia la loc în buzunar și a făcut o copie. Simplu de tot!” a bombănit domnul Whitby și a decis pe dată să schimbe yala de la ușă. 

Aceasta schimbare nu s-a întâmplat însă multă vreme pentru că o mulțime de amănunte îl făcură pe domnul Whitby să nu mai fie atât de convins că judecata îi fusese corectă. Parfum, cămăși elegante, ruj pe gulerele cămășilor, nu erau clar detalii din viața unui homeless, oricât ar fi încercat acesta să intre în papucii săi. Așa că alese o altă soluție care ar fi rezolvat și misterul straniei apariții, dar ar fi îndestulat și setea curiozității sale. Se decise să cumpere o cameră video pe care să o instaleze în casă, astfel încât să vadă cu ochii lui cine îi tulbură înlăuntrurile. Și făcu întocmai, cumpără cele trebuincioase, instală totul conform instrucțiunilor, ba mai căută pe internet detalii și instrucțiuni suplimentare. Și când în sfârșit termină totul, testă jucăria. Mergea perfect. La orice activitate pe holul care se lungea de la intrarea în casă până în bucătărie și în bucătăria însăși, senzorul de mișcare se activa și camera începea să înregistreze până când mișcarea înceta.   

Câteva zile senzorul nu declanșă, iar camera rămase nemișcată. Domnul Whitby bănui o vreme că ceva nu funcționează totuși corect, că undeva făcuse o greșeală la instalare. Așa că testă și re-testă funcționarea ei de câteva ori. Totul părea să fie in regulă. Apoi, într-o vineri, își aducea aminte perfect vinerea aceea, l-a văzut. Camera a imprimat totul pe retina-i electronică. Părea să fie un bărbat complet comun, nici prea înalt, nici prea scund, nici prea tânăr, nici prea bătrân, nu avea niciun tic, nicio șchiopătare și se arăta foarte sigur pe sine. Părea să fi coborât de la etaj. A ajuns pe hol în raza de acțiune a camerei, apoi s-a dus fără nicio urmă de ezitare în bucătărie, a băut o cană de apă, a intrat zece secunde în baie, apoi s-a întors pe hol și a ieșit pe ușa de mare. Camera l-a surprins din nou dimineață, dar câteva secunde doar, în care nu se vedea aproape nimic. Lumina era probabil prea puțină, bărbatul în mișcare, iar camera nu apucase să focalizeze. Oricum fața bărbatului nu fusese vizibilă nicio secundă, nici în prima înregistrare, nici în a doua, ca și cum el ar fi știut de cameră, astfel încât să își ferească fața de fiecare dată când trupul se întorcea către obiectiv. Apoi nimic nu mai apăru pe cameră pentru o vreme.

În schimb, în vinerea următoare, totul se repetă aidoma, ca și cum împricinatul ar fi copiat prima înregistrare și ar fi pus-o în locul celei noi. Mici detalii indicau totuși că era vorba de zile diferite. Dar despre aceeași persoană. Îl studie atent. Era îmbrăcat de fiecare dată elegant, fără să frapeze. Purta o pereche de pantaloni de stofă burgundy și avea o jachetă de piele pe care  domnul Whitby le abandonase demult, nu fiindcă arătau rău, căci erau aproape nepurtate, ci fiindcă i se păruseră întotdeauna mult prea îndrăznețe. La baie intra fără îndoială pentru a-și aranja frizura. Avea un aer detașat, relaxat, surâzător chiar, ar fi putut spune dacă i-ar fi văzut buzele. Dar nu i le văzu. Emana însă bună dispoziție și o oarecare nerăbdare se putea deduce din mișcările sale, ca și cum undeva, dincolo de ușa de la intrare, era o altă lume, un univers aparte în care abia aștepta să plonjeze. În schimb, fizic îi semăna foarte mult. Chiar foarte, foarte mult.

Pe domnul Whitby descoperirea nu îl șocă. Nu mai rămase înțepenit, așa cum rămăsese atunci când strania apariție îi folosise parfumul. Poate că toate celelalte întâmplări spectaculoase îl pregătiseră pentru aceasta și devenise într-un fel imun la extraordinar. Și avea și o presupunere privind bărbatul care îi colinda incognito viața. Avea să-l prindă însă pe celălalt, avea să-l prindă asupra faptului.

Prima măsură pe care o luă într-o dimineață fu să schimbe yala de la intrare. Apoi, de-a lungul zilei, își urmă programul normal, dar în loc să își pregătească obișnuitul ceai de tei pentru un somn liniștit, își făcu o cafea tare. Aprinse toate luminile de la parter, își luă ca de obicei cartea de pe măsuța de cafea din living, urcă în dormitor și se lăsă alene în balansoar. Descoperise strania personalitate a lui Venedikt Erofeev și începuse să îi studieze opera și viața. Își puse telefonul lângă el, urmărind cu coada ochiului dacă sistemul de înregistrare a emis vreun semnal de pornire. Însă camera video rămânea nemișcată. Trecuse demult miezul nopții și nicio mișcare nu tulbura pacea lucrurilor. Însă deodată se auzi un zgomot puternic, ca și cum cineva ar fi tras disperat de ușa de la intrare. Apoi o grămadă de sunete asemănătoare se rostogoliră în sus pe scări. „L-am prins” strigă domnul Whitby și alergă împiedicându-se în papuci spre ușă. Dar nu era nimeni. Cotrobăi disperat prin toate ungherele, dar nu descoperi nimic neobișnuit. Apoi realiză că zgomotele vin de afară. Cineva zgâlțâia furios poarta. Ba mai mult, imediat se auzi un scrâșnit de roți și o mașină întoarse în drum așezându-se perpendicular pe el și împroșcând cu lumini peretele casei. Holul de la intrare se goli de întuneric. Motorul mașinii se opri din zbucium și abia atunci auzi glasul.

– Hei John! John, ești? John, deschideee... 

Deschise ușa, în pijama cum era și încercă să privească prin ploaia de lumină. 

– Heeei - se auzi din nou glasul vesel al tipului. Iacă-te! Credeam că ai murit. 

Conturul ce se disipa în lumină era al unui bărbat tânăr care se agita continuu dincolo de gard. 

– Hai John, pune o haină pe tine și vino. Ne-ai speriat. Mă gândeam că ai murit sau cine știe ce naiba s-a întâmplat cu tine de n-ai mai apărut. Hai! Uite, am venit cu Bill și cu Mark să te luăm cu mașina. 

Domnul Whitby se scutură. Nu-l chema deloc John, îl chema Ed, Ed Whitby și era profesor la Universitatea din oraș. Și nici vorbă să-l cunoască pe bărbatul acela tânăr ce părea cuprins de flama alcoolului. Și totuși tipul îl cunoștea pe el. Îl recunoscuse de îndată ce deschisese ușa. Îl cunoștea de vreme bună și părea chiar că au ceva de împărțit. 

– Vii odată, omule? Nu mai sta înțepenit acolo. Mi-e sete și mi-e frig – strigă bărbatul de dincolo de poartă și începu să dea din mâini îndemnându-l să iasă.  

– Vin acum – îi răspunse domnul Whitby zâmbind. Apoi urcă în dormitor, își trase pe el pantalonii burgundy, cămașa albastră cu dungulițe care încă mai păstra pata de ruj pe guler și jacheta de piele. Încalță oterii și ieși val-vârtej.