Stupul (partea a doua)

Din ziua aceea am privit-o cu alți ochi pe Nanako și toată povestea. Oricât mi s-ar fi părut de lipsit de logică, aveam impresia că cineva o controlează. Că nu face ceea ce își dorește, ci este doar un robot comandat, care nu trăiește în interior, ci numai în afară, că e doar înveliș și niciun pic miez. Am oscilat mult dacă să mă întorc sau nu, dar ceva îmi spunea că trebuie să mă întorc, așa că după numai două săptămâni am reluat întâlnirile cu Nana. Dar de data asta aveam să fiu mult mai atent la ceea ce mi se, sau mai degrabă ni se, întâmplă. 

Nanako mă căutase de mai multe ori de când mă rupsesem de ea. Robotul telefonului înregistrase opt mesaje necitite. Nefiind afișat numele apelantului, am ascultat primele cuvinte, apoi am șters mesajele unul câte unul.

- Ce mă bucur că te văd! Eram îngrozitor de speriată că ai pățit ceva. Am bântuit străzile în speranța că te voi întâlni și nu-mi venea să mă mai întorc acasă. Dar pe de altă parte camera mă trăgea întruna  spre ea, șoptindu-mi că poate te-ai întors fără să mă anunți și ești la ușă, sau jos, așezat pe treptele scării. Nu ai fost însă! Oh, dar tare mă bucur că acum ești aici. Camera mea ți-a simțit lipsa și pereții au fost reci zilele astea, iar ploaia a bătut lugubru în ferestre. 

Nanako exagera desigur. În ultimele săptămâni nici un sfert dintre zile nu fuseseră ploioase, soarele apărând pe cer chiar și în după-amiezele în care subțirii stropi de ploaie împroșcaseră Osaka. Și era oarece melancolie în vorbele ei, și simtire, ceea ce nu îmi aduceam aminte să fi găsit înainte. Dar pe de altă parte am observat că făcuse puține referiri la propria-i persoană și mai mult la camera ei, de parcă aceasta ar fi fost o ființă vie, care simte, care are dorințe și care comunică. 

Partidele noastre de amor nu și-au schimbat desfășurarea, senzațiile mele, că Nanako era doar un actor bine instruit de către un regizor misterios, rămâneau neschimbate, dar am încercat să înțeleg tot mai mult din ceea ce e dincolo de aceste impresii, ce nu e în regulă și care ar fi resoartele interioare ce făceau lucrurile să arate așa cum arătau. Am început să casc ochii tot mai mari în jurul meu, începând bineînțeles cu clădirea în care îmi petreceam timpul cu Nana. Mă intriga uniformitate ei, ușile la fel, așezate la distanțe egale una de alta la toate nivelele, lipsa oricărui element de decor, curățenia impecabilă, albul pereților alunecând în pardoseala de aceeași culoare, înghițind muchia dintre ele, de parcă totul s-ar fi scăldat în doar două dimensiuni și nu în trei, spațiul apărându-mi mai degrabă ca un fagure de albine, decât ca o clădire de locuințe. 

Și fiindcă gândul îmi rămăsese la camera de alături, atât de asemănătoare cu cea a lui Nanako, am căutat să mai văd una, încercând să mă lămuresc dacă a fost o pură întâmplare sau într-adevăr ceva absolut anormal se întâmpla acolo. Așa că, de fiecare dată când mă urcam în lift, apăsam butonul etajului de deasupra sau al celui de mai jos și treceam încet prin dreptul ușilor de pe palier, sperând că am să găsesc una crăpată. Întotdeauna însă, ușile erau închise și nu întâlneam pe nimeni în cale. Până într-o zi, când la etajul de deasupra am prins ușa din față închizându-se ușor în timp ce noi tocmai ieșeam din lift. Am țâșnit și am împins-o cu putere. Nanako s-a speriat și a început să țipe, iar bărbatul care o închidea e rămas câteva secunde blocat, apoi m-a îmbrâncit cu forță afară. Dar până să mă scoată din casă am apucat să o văd. Și semăna perfect cu celelalte două. Aceleași elemente de mobilier, aceeași fotografie, același aranjament al camerei. Atunci m-am speriat. 

Nanako continua să strige la mine, dar eu am smucit-o și aproape am târât-o până în garsoniera ei, împingând-o peste pat. 

- Ești nebun?! Ce se întâmplă cu tine? 

- Nu sunt deloc nebun, Nanako, dar aici se întâmplă ceva necurat, ceva ce depășește logica umană. Asta mă sperie!

Nanako a tăcut. Aștepta să-i explic mai departe, să-i dau detalii despre ceea ce credeam că e necurat, despre ceea ce observasem. Am deschis gura să-i vorbesc despre camerele identice, despre fotografii, apoi m-am gândit că va trebui să-i vorbesc despre ea, despre schimbările pe care le-am observat la ea și mi-am dat seama cât de greu i-ar fi fost să mă înțeleagă.

- E atât de dificil să-ți explic. Dar...

Nu reușeam deloc să-mi găsesc cuvintele, să leg un fir logic explicațiilor mele. Nanako stătea cu ochii mari deschiși proptiți pe buzele mele. 

- E ceva ciudat cu locuință asta a ta. Cum ai găsit-o?

- De fapt nu eu am găsit-o, ea m-a găsit pe mine. Dădusem anunț și o femeie m-a căutat și mi-a prezentat-o. Era atât de ieftină încât n-am putut să refuz. 

- Vezi?! Și asta arată atât de ciudat! Și apoi camerele, toate camerele sunt la fel. Absolut la fel! Până și fotografia de pe raftul al doilea pe peretele dinspre sud e asezată în aceeași poziție în fiecare cameră.

Nanako a ridicat sprâncenele a mirare. 

- Asta e? Asta e tot? Faptul ca încăperile arată identic? Faptul că mobila e aranjată la fel în toate camerele depășește logica umană? Că în fiecare cameră există o fotografie a proprietarei te sperie de moarte? 

Am tăcut. O bucată de vreme m-am gândit că poate Nanako are dreptate. Că erau doar niște coincidențe, niște asemănări dictate de rațiuni logice, cum ar fi de exemplu că există un singur magazin care înrămează  fotografii în acel cartier, că merg pe o părere preconcepută care s-a înșurubat atât de adânc în creierul meu încât mă împiedică acum să văd realitatea.  

- Nu e vorba doar de mobilă, Nanako, e vorba de detalii, de rama fotografiilor, de floarea de ume, de micile nimicuri de pe rafturi, de felul în care camera asta comunică cu tine...

- Camera asta comunică cu mine? So!

- Da! Exact așa! Tu nu mai ești tu. Cineva îți spune ce să faci, te schimbă, te leagă de zidurile astea. Nu înțelegi? 

Nanako rămăsese cu gura deschisă și cu trupul împietrit. Era clar că nu înțelegea nimic.

- Nu știu cine face asta. Nu știu ce urmărește. Poate că te privește printr-o gaură în zid, poate are instalate microfoane sau camere minuscule, tehnologia a avansat atât de mult încât nici nu le mai recunoști chiar dacă sunt sub nasul tău. Sau poate prin televizor, mulți hakeri fac asta, mizerabilii – am încercat eu să găsesc explicații. Înfierbântat și nervos am smuls televizorul din perete și am azvârlit cu el de podea. A crăpat imediat. L-am cercetat apoi pe toate părțile, încercând parcă să descopăr pitit înăuntru un animal feroce care mănâncă sufletele oamenilor, apoi negăsind-l, m-am aruncat cu tălpile pe el. 

- So! So, potolește-te! So, oprește-te, te rog! – țipa Nanako, dar eu săream peste ecranul de plastic, tot mai înalt și tot mai apăsat. 

Nanako a început să plângă. M-am oprit și am luat-o în brațe.  

- Nanako, nu mai vreau să ne întâlnim aici. Vino să locuiești la mine pentru o vreme. Te rog! Apoi o să găsim altceva pentru tine, ceva potrivit, îți promit. Clădirea asta e o gaură neagră, ne trage înăuntru, descărnează simțirea din noi și ne lasă schelete, ne topește sufletele. Nu mai suntem noi.  

Sfârșit, am căzut în genunchi. Nanako mi-a luat capul în palme și m-a mângâiat pe creștet. I-am cerut iertare, m-am ridicat în picioare și am fugit pentru a doua oară. 

Am tot analizat întâmplările din ultima vreme și aveam convingerea că ceea ce simteam era acolo, era adevărat, deși nu găseam argumente solide și logice. Ceva, cineva ne ținea lipiți de pereții aceia, așa cum Pământul ține lipită Luna, fără să interacționeze fizic, dar profitând de calda-i și dulcea-i lumină nocturnă. 

O perioadă m-am gândit că e vorba despre un dezaxat sexual, poate chiar proprietarul, care a construit prin pereți un sistem complicat de tuburi telescopice și oglinzi oblice, care ne privește prin ele, ne îndeamnă, ne împinge să fim acolo cât mai mult cu putință, să facem dragoste și să ne îndesăm unul în brațele celuilalt. Apoi mi-am dat seama că așa ceva era greu de pus în practică și sigur, cel mai ușor ar fi fost să ne spioneze prin televizor, de exemplu, dar asta nu se întâmplase, sau nu avea să se mai întâmple, căci tocmai ce-l făcusem praf. M-am decis atunci că e momentul să mă revolt în fața impulsului de a mă întoarce. Știam că este o vrere exterioară, o vrere ce mi se impune. Nanako tot nu avea telefon, așa că am sunat-o la telefonul public din capătul străzii, dar desigur, nu mi-a răspuns. Am căutat-o apoi la restaurant să vorbim față în față, să o conving să se mute, să îi explic că viața ei este probabil în pericol. Dar un bărbat mi-a spus că Nanako nu mai lucrează acolo și că nu știe unde a plecat. Eram uluit. Puterea care ținea ca într-o gheară clădirea unde locuia Nanako se întindea acum și mai mult. Mă trăgea înapoi, mă forța să mă întorc împotriva voinței mele. 

Am tras mașina în parcarea subterană, am ajuns la lift val-vârtej și m-am înfipt direct în ușa lui Nanako. Era acasă. Mi s-a aruncat cu brațele de gât. În timp ce îi mângâiam umerii am observat televizorul. Era acolo, la locul lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nanako m-a văzut. 

- Cred că proprietarul a adus unul nou – a bâiguit ea. 

Am simțit că explodez. 

- Strânge-ți repede tot ce ai mai important și hai să plecăm. Nu mai poți rămâne aici nicio secundă – i-am spus surexcitat și am început eu însumi să-i adun lucrurile aflate la îndemână și să le îndes într-o geantă de umăr agățată în cuierul de pe ușă. 

- Hei, hei, So! Oprește-te! So, oprește-te, te rog. Ceva nu e în regulă cu tine de la o vreme. Ai luat-o razna complet. Cred că ar fi timpul să îți iei un concediu mai lung de la serviciu și să te odihnești. Poți să stai la mine dacă vrei, o să am grijă de tine, îți fac de mâncare, te îngrijesc... 

A dat să-mi mângâie obrazul, dar m-am ferit și i-am împins mâna într-o parte.

- Vezi, vezi?! Exact despre asta e e vorba. Nu înțelegi că stupul exact asta vrea? Să rămânem aici! Vrea să ne sugă energia, vrea să ne jupoaie sentimentele. Nu înțelegi că asta nu e o clădire obișnuită, ci e o clădire vie? Un cuib în plină forfotă, special construit să ne înrobească. Nu pricepi că asta nu e o cameră, ci un element de fagure, un fagure uriaș construit pentru oameni, iar noi suntem albinele ce umplu celulele acestea cu patimi, cu simțiri, cu răscoliri lăuntrice. Nu înțelegi că totul e aranjat astfel încât să ne întoarcem mereu, iar și iar, cu căldările pline și să le deșărtăm aici, în pătrățica asta?! Clădirea asta trăiește prin noi și e din ce în ce mai puternică pentru că noi o hrănim.   

- So, mă sperii, oprește-te, te rog! Mi se face frică, So!

Am mai adunat de prin cameră tot ce mi s-a părut mai important și am îndesat în sacoșă și în buzunarele propriei jachete, am prins-o pe Nanako de încheiatura mâinii și am tras-o spre ușă. Dar imediat ce am scos capul am vazut-o. Era în ușa scării de incendiu. Avea capul mic, trupul masiv, părul vâlvoi, un amestec de negru și galben cu urme de albastru și verde. Din burtă îi crescuse a treia pereche de membre, iar pe spate, ca o pelerin de ploaie, avea două perechi de aripi fine. Am intrat înapoi, am tras ușa și am încuiat-o. Nu mai fusesem niciodată atât de speriat. 

- Ce-i? Ce-ai văzut, So? So, ești alb ca varul! 

- Matca, am văzut matca. Era acolo în ușa scării de incendiu – m-am bâlbâit eu și m-am așezat în fund, cu spatele rezemat de ușă. Nana s-a așezat pe vine în fața mea și mi-a luat capul în poala ei. M-a mângâiat cald. 

- O să fie bine, So! Lasă-mă să am grijă de tine. O să fie bine până la urmă, ai să vezi. 

Știam că Nana nu mă crede, cum ai putea să crezi o asemenea grozăvie?! Și vorbe nu mai aveam. Nu mai găseam niciun cuvânt care să poată fi folosit pentru a-i explica ceea ce ni se întâmplă. Și nici nu vedeam vreo ieșire. De aceea m-am lăsat în brațele Nanei, așteptând să se întâmple o minune. Însă tocmai când începusem să cad, am simțit mirosul. Apoi fumul a început să umple încăperea. 

- Ohh... am uitat takoyaki(5) pe plită – a strigat Nana și a dat fuga la plită, în timp ce eu am sărit în picioare. 

- N-ai lăsat nicio takoyaki! E ea! Nu vezi, nici acum nu ți-e limpede privirea? Nu înțelegi că nu ne mai lasă să plecăm, acum când și-a dat seama că suntem deciși să scăpăm de aici? 

Am pus mâna pe telefon și am sunat la pompieri.

- Ați sunat la 119, vă rog să-mi spuneți ce urgență aveți. 

- E un incendiu în bloc, un incendiu uriaș. 

- Numele și adresa vă rog. 

- So Fujiwara, Osaka. E blocul de vizavi de hotelul Vermilion, pe partea cealaltă, unde a fost până mai deunăzi o parcare. E un bloc nou. Dar veniți repede vă rog, focul se extinde, deja nu se mai vede nimic înăuntru din cauza fumului.

Femeia de la celălalt capăt a tăcut pentru câteva secunde, apoi a revenit. 

- Îmi pare rău domnule, dar acolo unde spuneți nu este niciun bloc nou, ci este și acum o parcare. Puteți să explicați mai clar despre ce imobil vorbiți? 

Am închis. Am pus mâna pe clanță să deschid ușa, dar clanța era fierbinte. Am apucat șalul Nanei, l-am înfășurat peste clanță și am reușit să deschid. Holul era plin de fum. Nu se vedea aproape nimic. Am apucat-o pe Nana de încheietura mâinii și i-am spus scurt. „Ține-te după mine, să nu-mi dai drumul la mână”. Am găsit cu greu ușa scării de incendiu. Am deschis-o și doar pe pipăite am dibuit treptele. Le-am coborât cât am putut de repede, ținând cont de fumul gros ce înconjura totul. Am început să tușesc. Mi-era teamă că ne-am putea intoxica cu fum. Încercam să-mi amintesc câte etaje avem de coborât, dar desi apăsasem butonul ăla nenorocit de atâtea ori, nu-mi puteam aduce aminte cu niciun chip cu număr apărea pe el. În spatele meu o auzeam pe Nanako tușind de asemenea. „Tine-te bine, ajungem imediat”, o încurajam și pipăiam mai departe cu tălpile marginea treptelor. „Îmi pare rău domnule, dar acolo unde spuneți nu este niciun bloc nou, ci este și acum o parcare” spusese femeia de la capătul firului și eu tot nu înțelegeam ce voise să spună. „Ține-ți bluza la gură și la nas, să nu îți intre fumul pe gât. Nu-ți fie teamă, Nanako, mai e puțin și ajungem” îi spuneam, dar nu aveam niciun habar câte etaje am coborât deja și câte mai sunt încă de coborât. Speram că aerul avea să se limpezească curând spre parter, deși aveam senzația că nu vom mai ajunge niciodată. Îmi încordam auzul, să aud pașii lui Nanako în spatele meu și văzul, încercând să descopăr un dram de lumină prin fumul gros care ne învăluia. Și dintr-o dată l-am descoperit. 

- Își revine! Faceți loc, lăsați loc omului să respire – spunea cineva aplecat lângă mine. 

Eram întins pe asfalt și o mulțime de trecători își rostogoleau ochii peste trupul meu. Sub umărul drept se vedea o dungă albă pictată pe asfalt, care se întindea până la tălpi. 

Am strâns palma. Nu era o alta înăuntru. M-am ridicat cu greu în capul oaselor. Eram complet amețit. Aruncând ochii împrejur n-am descoperit nici-o urmă de Nanako. Am urmărit cu privirea dunga albă de vopsea pictată pe asfalt. Dincolo de cea pe care o acopeream pe jumătate era alta, apoi alta și alta. Iar acolo unde se terminau dungile începea drumul. Și peste drum era hotelul Vermilion.        

(5) Takoyaki este o gustare japoneză de formă sferică făcută dintr-un aluat pe bază de făină, umplut cu carne de caracatiță tocată sau tăiată cubulețe, tempura, ghimbir murat și ceapă verde. Acest fel de mâncare este specific pentru zona Osaka, unde este preparat din 1930. 

(sfârșit)