A căutat fericirea în lumea întreagă. A căutat-o în chip de pasăre și-n chip de jivină sălbatecă, a căutat-o în unduiri de valuri și-n ropot grăbit de cascade, a căutat-o printre aripile zdrențuite ale vântului și-n miresmele florilor. A căutat-o în talpa înfiptă-n noroi oglindind petice de cer în cioburi de ape și printre brazii înalți strângând în brațele lor rămuroase feliile de necuprins. Și n-a găsit-o!
Apoi, într-o seară, obosit de-atâta drum, a ațipit pe marginea unei stânci, în jurul căreia poteca se furișa poznaș înainte de a-și adânci cătarea în jos către mare. Și lung îi fu somnul, cum lungă-i fusese cătarea. Dimineață, crăpă ochii și soarele îl lovi ușor peste pleoape, ca un copil neastâmpărat care se joacă cu obrajii nedeșteptați ai părintelui. Vântul adia lin, un susur de izvoare avântându-se în întrecere cu foșnetul brazilor, în timp ce două mierle croșetau mărgele de mătase pe marginea cântecului pădurii. Cărarea cobora în zig-zag, izbindu-se la fiecare cinci pași de colții stâncoși și rupându-se-n panglici subțiri de fiecare dată când pădurea făcea salturi spre mare ca ciuta. Priveliștea îl orbi. Nu văzuse atâta frumusețe niciodată. Nu era nimic ieșit din comun, dar bucățile acelea de rai adunate toate împreună făceau ca lumea să se strângă ca un evantai, lăsând deschisă privirii ochilor și sufletului doar valea aceea. Și a șezut bărbatul pe marginea lui de stâncă o zi, a șezut două, a șezut șaptezeci și nouă. L-au răvășit vânturile, l-au bătut ploile, l-a acoperit glodul coborând de pe creste odată cu puhoaiele toamnei și întinzându-se până jos înspre mare, unde toate își află liniștea. L-au căutat oamenii, mult l-au căutat. Aici trebuie să fi stat, a spus cineva ce-i găsise bastonul și traista. L-a mâncat lutul, a spus altul râcâind cu vârful bocancului lutul întins pe cărare. Au, a icnit bărbatul, dar nimeni nu l-a auzit, căci ei aveau urechi să audă și nu din cele s-asculte și ochi să privească și nu din cei ca să vadă. Dar el se bucura când ei îi scărmănau cu tălpile spinarea și-și adânceau palmele între umerii săi noduroși. Ba chiar își răsfira degetele ajunse în clipocitul de valuri și le făcea semn în sus către creste, unde tălpile lui impunătoare sprijineau cerul: nu conteniți cu căutatul!
(JOKERI DE CUVINTE)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu