Suntem ceea ce simțim

 - Auziți ce spune aici – ridică vocea femeia căreia cu greu puteai să-i ghicești vârsta, pentru a acoperi glasurile duduind de alcool ale celor din jur. Avea părul brunet, tuns uniform, scurt de două degete. Era îmbrăcată cu un tricou negru având o emblemă albă AC/DC, cu vestitul fulger la mijloc și purta o pereche de pantaloni militari kaki, în petece de culoare și cu multe buzunare. În picioare avea bocanci. Prietenii îi spuneau Vulpea, nu neapărat pentru că ar fi fost șireată, ci pentru că era foarte descurcăreață. „Recent research figures show that in the first quarter of 2023, the average time spent on the internet per person was 400 minutes, six hours and 40 minutes per day” – adăugă ea imediat. Vă dați seama, aproape șapte ore pe zi, e incredibil – concluzionă, accentuând pe silaba șap. 

- Ce te miri?! Ne mutăm încet, încet în virtual. Avem tot mai puțin timp pentru relații fizice, avem o tot mai mare lehamite să ieșim din casă. Azi putem rezolva totul de pe telefon, știri, relații, business, administrative, cărți, filme, cumpărături de tot felul. Dacă ai o canapea și un telefon sau o tabletă, nu-ți mai trebuie nimic altceva - comentă cel poreclit Bivolul, pentru fizicul său impunător, dar și pentru blândețea sa. Doar sex nu poți să faci – râse el. Bine, poți și virtual, dar ăsta cred că e singurul lucru pe care-l prefer face to face. Rechinul și Peștele râseră și ei. 

- La copii cică e și mai nasol, „kids ages 8 to 18 now spend an average of 10 hours and 45 minutes a day, seven days a week with media” – reveni Vulpea, cu ochii-n telefon. 

- E addictive. Și e făcut să fie addictive, ca E-urile din mâncare – interveni Rechinul încercând să-și aprindă o țigară mototolită. 

Ce-i patru ședeau la masa lor obișnuită din barul Max, un bar mai răsărit de cartier, având în față patru pahare cu lichide colorate, cu nivele și vâscozități diferite. La ora aceea era destul de aglomerat și glasurile ascuțite se amestecau cu norul de fum într-un amalgam consistent.  

- Ați auzit de ăla, de Palmer Luckey și compania Oculus? A făcut niște ochelari care îți zboară creierii în real, dacă mori în virtual. L-au cumpărat ăștia de la Meta cu o sumă fabuloasă, nu mai știu cât. Asta e cea mai bună reprezentare a unei lumi virtuale, cred. Când se termină biții, se termină tot, nu există buton de refresh. 

- Astea-s porcării. Adevărul e că Bivolul are dreptate. Eu una cred că trebuie să trăim în real. Dar, la naiba, totul se mută în virtual chiar dacă vrem, chiar dacă nu vrem. Au fost la început știrile, entertainmentul, după covid s-au mutat și jobul, relația cu autoritățile, cumpărăturile, practic totul se mută în virtual. Și atunci vorba Bivolului, de ce mai ies din casă? Să beau un shot cu voi, sau să iau o gură de aer, când mai ajung, că nu prea mai e timp. Totuși, sunt sută la sută de acord cu cei care spun că trebuie să facem tot ce putem să trăim în real. Lumea virtuală te prinde ca într-un vortex și te halește ca o mașină de tocat.  

- Problema cea mai mare e că în virtual ne diluăm, suntem o bucată pe Meta, o bucată pe Tic-Tok, o bucată pe Amazon și așa mai departe. Niciunde nu suntem noi întregi. Ba mai mult, purtăm diferite măști, din interes, aici vrem să fim profi, aici sensibili, aici duri - constată Rechinul.

- Dar ce, în real nu e la fel? – replică imediat Vulpea. Eu nu sunt un întreg, sunt un puzzle făcut cu o bucată din ochii tăi, alta din ochii Bivolului, alta din ochii Șarpelui și alta din ochii nebunului din apartamentul de vizavi, sau a oricui altcineva care are ochi să mă vadă.  

- Tot te mai spionează? – râse Rechinul.

- Dă-l dracu! Deci! Asta e realitatea pe care o trăim. E ca revoluția industrială. A mers cu pași mici înainte, mici privind pe sub cozorocul individului și nu de pe piedestalul istoriei, până când și-au dat seama că lumea întreagă s-a schimbat complet. Capitalismul a înlocuit feudalismul, industria a înlocuit agricultura, au apărut marile orașe, a apărut clasa de mijloc, lumea s-a dat peste cap într-un hal pe care nimeni nu l-ar fi conceput. Asta trăim și noi azi, o revoluție în tehnologia informației. Tot ce ni se pare acum ciudat, peste câteva zeci de ani doar li se va părea, nu numai normal, dar deja învechit. De aia trebuie să înțelegem lumea în care trăim și să ne armonizăm cu ea, să acceptăm cât mai ușor schimbările, deși capacitatea umană de a asimila schimbarea este mult în urma puterii creierului de a înțelege unele lucruri. Te adaptezi sau mori, asta e! 

- Bine spus, Vulpeo! – chicoti Rechinul. 

- Tu ce părere ai, Șarpe? – aruncă vorbele Vulpea, către bărbatul de 30-35 de ani, subțire, înalt, cu o față comună, care-și ținea picioarele împletite pe unul din scaunele din apropiere și răsfoia o revistă. Era poreclit Șarpele pentru că vorbea puțin, dar avea o minte ascuțită, în veșnică frământare.  

- Eu cred că lucrurile sunt mai complexe.

- Tu tot timpul crezi că lucrurile sunt mai complexe – sări Bivolul, fără ca intervenția lui să pară una incisivă, ci mai degrabă una protectoare, gen „of, dragul de tine, tu mereu găsești să te chinui, oricare ar fi subiectul”. 

Șarpele tăcu o clipă, ca și cum ar fi evaluat dacă are rost să continue, sau efortul său de a explica mai departe ar fi fost disproporționat în comparație cu rezultatul analizei.

„I smell a rat babe, they don't think we know what's really going on, but oh we do”, se auzea in fundal, peste vocile ridicate ca un zid gros. „I smell a rat baby, I smell a rat baby” repeta solista obsesiv. 

- Voi vorbiți despre real și virtual ca și cum ar fi vorba despre scenă și culise. Foarte material. Eu văd lucrurile privind din perspectiva sufletului. Recunosc, sunt tot mai dezamăgit de lumea asta, mă regăsesc tot mai puțin în ea. Și simt la fel dinspre partea cealaltă, prea puțină implicare sufletească, prea puțină aplecare spre înțelegere, prea puțină răbdare, ca și cum am fi niște avioane, care de jos par aproape, dar în realitate trec la mare distanță unul de altul. „Trăim o epidemie de singurătate”, spunea cineva. E oarecum paradoxal că deși lumea se lărgește, noi avem tot mai puțini oameni aproape de suflet, dar dacă stai să gândești la rece, e normal, relațiile interumane sunt tot mai numeroase, dar cele care ne țin aproape sunt tot mai rare până la zero, pentru că așa cum spunea Rechinul, ne diluăm, ne risipim între mulțimi indiferente. Ba, în plus, ne pierdem din ce în ce mai mult în atingeri cu oglinzi șlefuite, ca polenul de pe aripi de fluturi, de petalele florii și rămânem tot mai puțin noi înșine. Iar cei pe care-i cunoaștem ne sunt tot mai străini. Înainte avem gașca cu care jucam fațea în jurul blocului și cu aia defilam până intram la liceu, că generala era tot între blocuri. Lu aia mică tunsă nașpa de tac-su îi ridicam fusta prima, cu ea facem sex pentru întâia dată, cu ea mergeam prima oară la suc și pe ea o luam de nevastă, uneori prea grăbiți. Recunosc că și lumea virtuală mă irită, căci dacă în real îl vezi pe dobitoc în fața ta în chiloți și maieu, și îți imaginezi cu cine ai de-a face, în virtual toți sunt în togă sau costum medieval, ținând masca de bețișorul subțire din aur și având grijă să nu strice vârful pantofilor Poulaine când pășesc. Dar măcar în virtual îți poți croi o pajiște numai a ta. Scuturi praful, mături mărăcinii, desenezi gardul și rămâi cu iarba ta verde. Iar dacă nu-i destul de verde, sau dacă nuanța nu-ți este pe plac, scoți paintbrushul și-i aplici o corecție. Bine, situația mea e un pic diferită de a voastră, eu nu mai am nimic aici, Mierla s-a dus, ai mei s-au dus... 

- Și ți-au lăsat purcoiul de bani, nu mai ai niciun fel de probleme de acum.  

- Rechine, nu fi porc! – interveni Vulpea.

- Da, nu mai am niciun fel de probleme... – mormăi Șarpele abia auzit. Știi, Rechine, eu cred că oamenii sunt ca aisbergurile, cea mai mare parte din ei rămâne ascunsă privirii, chiar și atunci când te apropii foarte mult. Și îi descoperi pe de-a-ntregul abia când e prea târziu. Și mai cred că suntem ceea ce simțim și nu ceea ce ne învelește

Dintr-o dată se făcu liniște. O liniște neașteptată și neînțeleasă. Muzica încetase, șobolanul probabil că fusese prins și părea că toți cei prezenți așezaseră punctul pe i deodată. Doar un barman se mai auzea ștergând paharele. Apoi ușa se deschise și un grup de tineri gălăgioși intră în bar. Muzica reîncepu.

                                                            ***

- Salut, Șarpe! Ce faci? 

- Nici prea bine, nici prea rău. De ce întrebi?

- Mi s-a părut că nu-ți sunt boii acasă în ultima vreme.

- Pentru asta m-ai sunat, Vulpeo? 

- Da, pentru asta. Ți se pare prea puțin? Atunci o să mai adaug fiindcă-mi pasă.

- Te rog să mă ierți, nu am vrut să sune așa. Da, nu mă simt prea bine, nu știu să explic de ce, pentru că aparent chiar nu am niciun motiv. Probabil e din cauza boilor, ar trebui să-i întrebăm pe ei. Altfel, n-am niciun fel de probleme, cum a zis și Rechinul, am casa moștenită de la ai mei, am purcoiul de bani pe care dorm, mi-ajunge pentru zece vieți la cât cheltui eu.

- Ești ironic. Iar Rechinul a fost porc. Iartă-l, știi bine că nu asta a vrut să zică. Spune-mi mai bine altceva, tot cu muzica te ocupi?

- Da, cu muzica. Compun muzică pentru plante și animale, după cum știi. 

- Ești fantastic, omule! Și merge? Vinzi?

- Nici nu-ți imaginezi cât de bine merge. Acum trei săptămâni am vândut o simfonie pentru legume. E un ansamblu de sere la ieșirea din oraș spre sud. Scot în principal roșii și castraveți, dar și ardei și vinete, conopida și altele. M-au sunat ieri să-mi spună că plantelor le merge minunat și că mai vor una, ba chiar mai multe, câte sere, atâtea simfonii. Apoi le rotesc, să nu se plictisească ardeii cu aceeași simfonie. M-a bucurat grozav telefonul lor. În martie am vândut unei ferme de vaci zece piese de smooth jazz, ceva simplu, nimic pretențios. Au spus că le-a crescut cu cincizeci la sută producția de lapte. A scris și într-un ziar britanic despre asta. Bine, numele meu nu a apărut. Cel mai tare a fost când am vândut câteva sonate unora care au un câmp de lucernă. Au un microbuz, îl trag la marginea câmpului, scot din el niște boxe uriașe pe care le lasă lângă uși și dau drumul muzicii. Apoi mută microbuzul în celălalt capăt și îi dau drumul acolo. Ei spun că le merge de minune. Zău!    

- Ești teribil! Dar să știi că tot simt în oase că ceva nu e ok. Ce se întâmplă cu tine? De la o vreme nu mai ești tu!

- De când s-a dus Mierla chiar nu mai sunt eu. Fizic. Altcineva a intrat în pielea asta ca într-un costum de neopren. Nici nu m-a văzut că eram înăuntru. A intrat peste mine, m-a strivit și m-a împins până-n călcâi. Acum, de fiecare dată când pășesc, simt cum fiecare os doare. Și sufletul.  

- Offf, încă nu ți-ai revenit? Cât a trecut de atunci? Șase ani, șapte ani? S-a dus o grămadă de vreme. 

- Cinci ani, patru luni și treisprezece zile.

- Peșteee... Of, Doamne! N-o ajută cu nimic acolo unde e, că tu te chinui aici și numeri întruna zilele. Ba chiar o doare când te vede. Crede-mă! 

- Eu nu număr nimic, Vulpe. Mai ții minte afișajele alea cu plăcuțe din Gara de Nord? Alea care făceau țaca-țaca-țaca și cădeau din cutia lor paralelipipedică una peste alta, până când gara în care trebuia să ajungă trenul tras la peron apărea în sfârșit scris cu litere mari albe, pe plăcuța neagră. Nu le împingea nimeni, pur și simplu cădeau una după alta, până la ultima, care trebuia să rămână în picioare. Îmi plăcea să le ascult muzica, stăteam cu gâtul lungit și cu urechile ciulite, ca un aurolac amețit, gata să prind următorul afișaj ce schimbă informațiile și de fiecare dată urcam în tren în ultima clipă. Așa și cu zilele astea, Vulpe. Nu număr nimic, dar ele cad fără să le împingă nimeni, țaca-țaca-țaca, lungi, negre, cu litere albe care mânjesc negrul ăla profund și-l fac cenușiu, comestibil. Undeva, înghesuit între ele e o plăcuță pe care e scris numele meu, dar nu cu litere albe, Vulpe, ci cu litere de moarte. Acolo au să se oprească. Și-o să se facă liniște, cum n-a fost niciodată în Gara de Nord. 

Vulpea lăsă capul în pământ.  

- Nu-ți face griji Vulpeo, nu mai e durere, nu mai e chin, nu mai e nimic. A trecut.   

- Ești singur, Șarpe, ești mult prea singur. 

- Fiecare dintre noi e singur și tot așa trece prin viață. Trebuie doar să înțeleagă cu cine se însoțește. 

(prima parte)