Un nou început

Domnul Nakasato avea 99 de ani și un dinte. Un dinte nou, ceilalți dăduseră demult bir cu fugiții și sfârșiseră, care în karaage, care în donburi, care în pământul înnămolit din fața casei. Când vietatea a început să scarmene sub piele și vârful dintelui a scos botul alb, domnul Nakasato s-a speriat, iar când dintele s-a făcut mare, a intrat cu adevărat în panică. Viața cu un dinte nou în gură i se părea ca susurul unui izvor spart de trecerea trenului. Degeaba îl tot lovea cu limba, împiedicându-se de el la fiece cuvânt pe care-l rostea în barbă, dintele era solid ca un menhir în mijlocul câmpiei, nu avea de gând să se clintească și, cel puțin la prima vedere, avea ambiția să trăiască mai mult decât însuși proprietarul său. Domnul Nakasato nu avea cui să se plângă. Unicul copil, un băiat, în vârstă de 76 de ani își trăia propria viață la capătul celălalt al Japoniei, în timp ce nepotul, împreună cu familia, se cufundase în înspăimântătoarea pădure Aokigahara și nu mai auzise nimic despre ei de foarte multă vreme.       

Când ceilalți dinți începură să iasă unul câte unul, Domnul Nakasato înțelese că ceva îngrozitor s-a întâmplat. La orice s-ar fi așteptat pe ultima treaptă a vieții, doar la așa rușine nu. Se simțea asemeni lui Demostene, de parcă ar fi avut gura plină de pietricele, deși nu avea nimic de corectat, era prea târziu să mai corecteze ceva, cu atât mai puțin vorbele, căci își vorbea doar sieși, fără temeri și fără așteptări.   

Domnul Nakasato era pregătit pentru ultima trecere. Era pregătit să urce muntele Fuji, până sus în vârf, unde urma să se întâlnească cu Fuchi și de acolo ea avea să îl poarte mai sus, dincolo de ultimul zbor al păsărilor, spre locul unde soarele strălucește întotdeauna. Și toate erau întocmite pentru asta. Doar treaba cu dinții îl cam încurca. Ce-avea să spună Fuchi când avea să-l vadă rânjind așa, cu toți dinții înșirați de la un capăt la altul al gurii?! Că e un neserios, asta ar fi spus despre el, că una vorbim și alta ne înțelegem. Iar lui i-ar fi fost tare, tare rușine să fie dojenit astfel. 

Zilele domnului Nakasato erau măcinate de noii săi dinți, de parcă diminețile s-ar fi născut între măselele din spate, amiezile ar fi fost sfâșiate de caninii ascuțiți, iar serile s-ar fi tocit molcom între premolari. O vreme s-a gândit să-i scoată. Era exclus să meargă în oraș la dentist. Nu fusese în oraș nici pentru amărâtul ala de femur frânt, care se prinsese la loc strâmb, ca o felie de pământ alunecând de-a dura cu puhoaiele de apă și proptindu-se între copacii bătrâni, înainte să ajungă în mare. O opțiune ar fi fost să îi scoată singur cu cleștele din magazie, dar flacăra ce abia mai pâlpâia în trupul subțire ar fi fost prea tulburată de asemenea zbatere.  

După ce mai bine de jumătate de gură s-a umplut de dinți, domnul Nakasato s-a trezit cu încă un necaz. Încercând într-o dimineață să se bărbierească, a observat că pielea sa are mai puține riduri decât ultima dată când încercase asta. A dat să o atingă, dar a retras imediat mâna speriat, de parcă l-ar fi ars. Pielea devenise moale și plăcută la atingere. Domnul Nakasato a lăsat jos mașina de bărbierit, a ieșit pe ușă, a părăsit casa fără să privească înapoi și a mers cale lungă încetând să-și mai numere pașii. Când urma tălpii în iarbă s-a adâncit peste măsură, domnul Nakasato s-a lăsat să cadă. Oh, Amaterasu, spune-mi, de ce faci asta? Cu ce-am greșit? Unde au fost pașii mei ne-drepți? Dar Amaterasu nu i-a răspuns și domnul Nakasato a rămas cufundat în iarba înaltă. Nu era pregătit pentru un nou început, el știa că trebuie să se ocupe de final, nu de început, să-și cutreiere drumul, să urce muntele Fuji și să se întâlnească cu Fuchi. Și se pregătise temeinic pentru asta. 

În zilele ce-au urmat domnul Nakasato a adunat tot ce era de adunat și a socotit temeinic. În urma liniei trase a rezultat că nu mai e îndrituit să urce muntele Fuji. Cu atât mai puțin să o întâlnească pe Fuchi. Dacă ea și-ar fi aplecat ochii până în gradina sa, el tare s-ar fi bucurat, ar fi însemnat că e loc de iertare. Dacă nu, avea să moară ca un lup singuratic, în inima pădurii, ferit de zumzetul de albine și licăririle de stele.     

Când a sosit, moartea l-a găsit în poartă, cu un picior în curte și cu unul în afară. O mână era încleștată pe clanță și alta pe stâlpul de fier al porții. O vreme n-a știut nimeni cine e. Trebuie să fie un bărbat de aproximativ 40-50 de ani care a venit în vizită la domnul Nakasato, a spus medicul legist din oraș. Studii mai aprofundate realizate mult mai târziu la Tokyo, au dovedit până la urmă că scheletul aparține domnului Nakasato însuși, chiar dacă maxilarele sale aveau frumos înșirați de la un capăt la altul toți cei 32 de dinți. Însă tot n-a avut cine să-i țină cenușa în palme. Fiul său murise între timp, iar de nepot și de familia lui nu mai auzise nimeni nimic.