Visul din vis

Pământul se scufundă ca o trieră în lupta cu valurile. Doar o mână de vâslași se zbate să îl mai țină la suprafață îndesându-și în carnea palmelor mânerele rotunjite de chin ale vâslelor. Ceilalți aleargă pe punte care-ncotro, înălțând tricouri rupte, fuste uzate, ba chiar batiste și eșarfe în chip de vele și suflând în ele, fiecare în altă direcție. Pe partea mea de Pământ, apa a ajuns deja până la glezne și urcă încet, totul s-a înclinat pe-o parte, biblioteca, televizorul LED, canapeaua de piele bej, măsuța de cafea cu încrustații de sidef, lampa cu globuri de sticlă mată, amenințând să se verse grămadă în mare. Martha continuă să croșeteze imperturbabil, trăgând cu ochiul din când în când la televizor, niciodată n-am știut ce, căci nicicând n-a terminat lucrul, probabil desface noaptea tot ce lucrează ziua, așteptând ca o Penelopă îndârjită un Ulise al ei pe care să-l îmbrace în dragoste. 

În urechile mele e un zgomot continuu teribil. Valurile scrâșnesc, scândurile rupte din trierele scufundate trosnesc lovindu-se între ele sau de cocile încă întregi, vântul șuieră prin găurile din pereții de lemn din care ies vâslele încă rămase deasupra, în timp ce televizorul urlă necontenit, e război, ascundeți-vă sub masă și puneți-vă o oală în cap, preferabil smălțuită, când cântă sirenele, dacă vreți să supraviețuiți bombelor. Schimb canalul în care doarme aurolacul ce-a amenințat un vânzător de butic cu cuțitul și a furat din raftul de lângă casa de marcat, unde se țin de obicei guma de mestecat, tic-tacul și batoanele Mars, trei vise murdare ca el, din care înghite acum hulpav.    

Am obosit, vâslele au făcut șanțuri adânci în palme, deși eu nu sunt unul dintre vâslași, unde se strânge apa de ploaie și lacrimile necurse, pentru a aluneca apoi mai departe pe lângă casă, până în canalul colector din stradă. Și apoi mai departe. Îmi ascund palmele, le lipesc una de alta, rugându-mă ca nimeni să nu fi observat linia vieții care are un comportament indecent, aici se întrerupe, aici revine, iar se întrerupe și iar revine. Mama Omida dă încurcată din umeri, n-a mai văzut niciodată așa prăpădenie, îmi dă banii înapoi și se pune pe jelit.  

E deja întuneric, palmele nu se mai văd, chipurile s-au șters, trupurile se cufundă în noapte. Sunt debusolat și decompensat, iar fără busolă și compas nu se poate naviga niciunde în lume, fie pe pământ, fie în cer, nici măcar Magelan n-ar fi putut și s-ar fi rătăcit în viață, cum de altfel s-a și întâmplat pe insula Mactan, care a fost ultima pe care a atins-o, dintre atâtea insule ce le descoperise lumii.

Mă culc. Strâng genunchii la piept și-mi lipesc bărbia de ei, deși știu că ar trebui să dorm ca un bărbat, măcar să dorm ca un bărbat. Se spune că poziția fetusului este comună în rândul persoanelor care își fac griji cu ușurință, care sunt conștiincioase și ordonate, dure la exterior și sensibile în interior. O visez iarăși pe Irene. Nu e nimic erotic în visele pe care le am cu Irene, de fapt nici n-am găsit-o pe Irene, nu știu nici măcar cum arată, în toate visele mele nu fac decât să o caut. Uneori stăm de vorbă. Fără s-o fi găsit. Stăm de vorbă despre nimicuri, despre petalele de cyclamen, și aici am căzut de acord că partea colorată sunt într-adevăr petalele, iar frunzele se ascund de cele mai multe ori sub cele uscate de platan, de aici confuzia, despre reflexia norilor în apa lacului, în special la asfințit, când norii se înmoaie în culorile apusului, despre cicade, da, despre cicade, eu neștiind nimic despre ele, trăisem mereu cu impresia că muzica aceea vine de la greieri, dar Irene mi-a spus că de fapt sunt masculii de cicade, care scot cele mai puternice zgomote produse în natura, 110 decibeli și asta prin vibrația unor membrane numite țimbale, iar aici Irene s-a oprit și a râs, vai ce-a mai râs Irene, vezi să nu spui vreodată țambale și să mai zici pe urmă că știi de la mine. Visele cu Irene sunt lungi, uneori mă pierd pe potecile multe și întinse, ce se deșiră precum coaja tăiată rotund pe conturul de măr, de sus de pe piscuri și până jos lângă mare. Alteori o simt pe Irene ascunzând-se printre copaci. Îi simt respirația de ciută, curioasă și speriată în același timp, coborând de-a lungul pârâului și împroșcând malul cu tresăriri iscoditoare. Alteori șed toată noapte pe câte un colț de stâncă cu fața mereu către marea care strălucește ca un balaur cu solzi de argint și aștept până când ea ajunge în spatele meu. Atunci începem să povestim.

Când mă trezesc zgomotul se repede iar și mă apucă de urechi. Copacul cu vrăbii de peste drum s-a scuturat demult și vrăbiile s-au împrăștiat în lumea largă. Doar un polițist cocoțat în vârful lui ridică bastonul și începe să sufle într-un fluier isteric și să dea din mâini dirijând circulația sângelui, sânge în Ucraina, sânge în Gaza, sânge în Arras, sânge pe pereți. Dacă doriți să donați s-a deschis o pungă mare în stația de la CET, îmi spune o babă știrbă oprită sub copac pentru a-și trece sacoșa cu cumpărături dintr-o mână în alta. Și dacă donați, a zis guvernul că vă scade impozitul la casă, continuă ea zâmbind ștrengărește și plesnindu-se cu palma peste burta scobită.    

Mi s-a făcut foame. De fapt mi s-a făcut somn. Nu, nici somn nu mi-e, vreau doar să mă culc, să mă strâng ghem, să-mi strâng pătura sub bărbie și să las Pământul dezvelit, să simtă și el cum e să-ți fie frig. Martha îmi cere din ochi să-i dau farfuria, eu o întind, ea plimbă polonicul prin oală și îl scoate plin. Dă să-l scuture în farfurie dar mâncarea nu vrea să cadă. Încearcă o dată, de două ori, de trei ori, lovește polonicul de marginea farfuriei din ce în ce mai furioasă pe mâncarea care nu cade, până când farfuria se sparge. Martha aruncă polonicul și mâncarea se împrăștie pe pereți. Sosul de roșii lasă o urmă în formă de inimă pe faianța albă. Mai bine te-ai duce să te culci, mă ceartă Martha. 

Închid ochii. Strâng genunchii la piept și-mi lipesc bărbia de ei, apoi trag pătura până aproape de ochi. O caut pe Irene. Irene nu este, așa că încep să cobor pe poteca ce șerpuiește printre pini. Somnul de amiază e mai scurt, deci trebuie să o găsesc repede, altfel somnul are să fie o pierdere de vreme. Ea nu apare, însă imediat ce încep să pășesc descopăr o veveriță care adună nuci. Liniștea clipei e spartă de cojile verzi ce cad peste frunzele uscate. Mica făptură maronie nu se vede, mi-o imaginez doar după ramurile tremurând în timp ce eliberează fructul dorit din cămașa de toamnă, apoi brusc veverița apare într-un vârf de ram, sare în pini și dispare. O aștept să se întoarcă și veverița revine nu după mult timp. Se aud iar cojile verzi căzând, apoi trupul plăpând trecând peste ramurile dezgolite, cu nuca în gură. Alerg după ea. Pe măsură ce mă depărtez pădurea devine tot mai deasă, desișul tot mai înalt, dar știu sigur că veverița își duce nucile pentru a le adăposti de Baba Iarnă în Regatul Pinilor, în care locuiește prințesa Irene. Palatul de Marmură albă strălucește printre frunzele ruginii, în sfârșit l-am găsit. Mă întâmpină în poarta impozantă, așezată exact la mijlocul podului, doi porci mistreți fioroși, cu colții în formă de seceră. Rânjesc amândoi. Irene, nu cunoaștem nicio Irene, ia-o îndărăt băiete și dispari cât mai repede. Pentru o clipă mă gândesc că poate Irene a fost răpită și e sechestrată în Palatul de Marmură, dar ce pot face altceva decât să strâng din ochi și să dorm, să dorm adânc mai departe. Veverița bate drumul înapoi înspre nucii bătrâni, eu mă depărtez de cariera de marmură abandonată, din care blocuri uriașe stau să se prăvale în vale și pe sub care trec toamna mistreții care coboară din munte să caute de mâncare prin curțile oamenilor. 

Deschid ochii. Nu vreau să-i deschid. La ce bun să mă mai trezesc. Voi lega somnul acesta de următorul. Și poate de următorul și de următorul. Martha mă întreabă dacă sunt bolnav, îmi pune o mână pe frunte. Îmi aduce o cană cu apă și o aspirină. Să nu te dai jos din pat fără să-ți pui ciorapii de lână. Jos, televizorul horcăie, afară se aude marea izbind cu putere în diguri. Cineva spune că a adus la mal morții de la toate capetele lumii și localnicii se îngrămădesc să le aprindă o lumânare, astfel încât malul arată acum ca o pajiște de licurici. Așchii din trierele prinse de furtună se adună în grămezi, icnind în sus și în jos odată cu valul, fiind culese pe seară de oamenii fără adăpost care locuiesc în bordeiele de pământ săpate-n faleză. E frig și fac focuri.

Închid ochii. Cobor pe poteca șerpuind printre stânci. Muntele se termină în mare ca un evantai, poteca se lățește brusc, țărâna se transformă în nisip și pe vârfurile evantaiului marea croșetează dantele de spumă. Pe apă plutesc bărci sau sunt frunze uriașe de aloe, nu le văd bine de aici. N-o mai caut pe Irene, de-acum știu c-are să vină. Mă opresc în buza pădurii. Mă întind peste mușchiul moale și cald, a fost o zi însorită. Frunzele copacilor mă învelesc și-mi mângâie fruntea. Mă simt strâns în brațe. Irene. Îmi las capul în poala ei, soarele curge pe zare, mă las mângâiat și adorm. Visez. O visez pe Martha. S-a făcut noapte, Martha și-a pus pe umeri un șal tricotat și a coborât pe mal cu o lumânare în mână, căutând printre crucile ridicate deunăzi. Caută tot mai febril, pare să știe foarte bine ce caută și e convinsă că e acolo. În cele din urmă găsește, e o cruce identică cu celelalte sute, sau poate mii, sau zeci de mii. Arunc ochii peste lemnul ursuz și citesc numele meu. Martha a înfipt într-o crăpătură trei fire de iarbă și s-a întors.