Zbor lin pe-o frunzǎ de pelin

- Fuck! Am îmbulinat-o – mormǎi roşcovanul zǎrind-o cum iese dintre rândurile de flori cu obrajii îmbujoraţi şi ochii strǎlucitori. Îşi bǎgǎ capul între umeri încercând sǎ se facǎ cât mai mic şi sǎ iasǎ din raza privirii sale. Dar era uriaş. Ea îl vǎzuse de cum ieşise dintre margarete dar pentru ca jocul sǎ fie cât mai plǎcut se prefǎcu cǎ nu-l observǎ. Se aplecǎ şi îşi umplu pieptul şi sufletul cu miresmele de micşunele, rǎsfirându-le cu gesturi elegante şi dezghiocând culoarea din verdele crud.
O urmǎri cu privirea pânǎ se întoarse cu spatele, apoi se împinse în umeri încercând sǎ se rǎsuceascǎ şi s-o şteargǎ uşurel fǎrǎ sǎ fie bǎgat de seamǎ, dar era înţepenit de tot. “Offf..... trebuia s-o ascult pe buburuza mea şi sǎ mai dau jos ceva din burtǎ” – icni el fǎrǎ sǎ reuşeascǎ sǎ-şi punǎ în aplicare planul.
Ea mai fǎcu un ocol de vreo câteva clipe. Aruncǎ un ochi peste crinii grei ce o striveau cu miresmele lor dense revǎrsate din cupele albe uriaşe precum amintirile din Fontana de Trevi, spre panseluţele multicolore ca aripile de fluturi, spre trandafirii cei ţepoşi care se burzuluiau spre ea de fiecare datǎ când îi atingea şi spre florile delicate de mâna-maicii-domnului de care îşi lipea nasul in fiecare searǎ aţipind îmbǎtatǎ de dulceaţa lor...
“Off... masculii ǎştia.... ei cred cǎ te pot înconjura oricând cu aripile lor transparente şi te pot ridica pâna la cer. Ei cred cǎ orice zdrǎngǎnit de violǎ e cântec şi orice rǎtǎcire de buze-i sǎrut. Când colo, uitǎ-te la ei, nu sunt decât nişte gângǎnii mǎrunte, mici şi neajutorate, ce nu sunt în stare nici sǎ se întoarcǎ de pe-o partea pe ailaltǎ” – râse ea şi îl privi cu coada ochiului cum îi urmǎreşte mişcǎrile de felinǎ cu rǎsuflarea tǎiatǎ. Dacǎ se pricepea mai mult şi mai mult la ceva, se pricepea sǎ pǎşeascǎ ca o panterǎ şi sǎ-şi unduie torsul stârnind patimi şi murmure surde printre mulţimile masculine înfierbântate. Ştia cǎ înmoaie inimi dar cǎlca peste ele fǎrǎ sǎ se îmbujoreze mǎcar, fǎrǎ sǎ-i pese de sângele ce ţâşnea dintre ventriculele lor drapând orizontul în roşu. “Eşti cam cu coada pe sus – îi spuseserǎ prietenii – o sǎ ţi se înfunde şi ţie odatǎ şi-odatǎ”. Ea recunoştea cǎ-i aşa, dar jurase cǎ nu are de gând sǎ schimbe nimic din felul ei de a fi, mai ales din umbletul acela felin care îi înnebunea pe toţi şi de felul în care torcea abandonatǎ în braţele lor ca şi cum le-ar fi şoptit la fiece respirare “sunt a ta”, sunt a ta”, “sunt a ta”........
- Ei hai cǎ dacǎ mǎ mai joc un pic cu el pe ǎsta îl umflǎ plânsul – concluzionǎ ea şi îşi rǎsuci brusc capul privindu-l drept în ochi. El se-nmuie dintr-o datǎ pânǎ la leşin.

“Maicǎ Precistǎ, Zânǎ a Zorilor, a florilor şi a tuturor gâzelor de pe pǎmânt şi din cer, tu nǎscǎtoare a adierilor de vânt şi a miresmelor rostogolite peste câmpuri, tu soaţǎ a Soarelui şi reginǎ a Nopţii, ajutǎ-mǎ te rog. Sunt un biet necredincios care am pǎcǎtuit, recunosc, m-am rugat la alţi zei, cei ai iubirii şi-ai desfǎtǎrii, am luat pe-aripi numele tǎu, n-am avut zi de odihnǎ ci-am iubit necontenit, nu mi-am cinstit pǎrinţii mai presus decât cerul, am ucis nepǎsarea şi înnegurarea, am preacurvit şi m-am iubit cu florile de tei, am furat inimi şi sǎruturi, am vorbit de rǎu norii şi ploaia şi vântul şi iarna, am poftit la tot ce-nseamnǎ feminitate şi candoare şi la dulceaţa aproapelui meu” – murmurǎ el fǎrǎ sǎ apuce sǎ rǎsufle cu braţele strânse la piept amândouǎ.... amândouǎ.... amândouǎ.....
Ea însa îl fixǎ cu privrea aceea glacialǎ care ar fi îngheţat şi inima unui taur şi se apropie cu paşi domoli ca dresoarea în cercul strâmt de fier cǎtre tigrul alb lungit leneş între inelul de foc şi bara suspendatǎ între vise sǎlbatice.
“Scapǎ-mǎ şi acum şi voi face tot ce.... tot ce....” – se bâlbâi el tot mai pierdut si limba începu sǎ i se împleticeascǎ de emoţie. Îi simtea mustǎţile atingându-i trupul.

Mâţa îl privi zâmbind. Nu mişca nici un pic. Nici respiraţia nu i se auzea, nici antenele nu-i tremurau, nici aripile nu vibrau, iar picioarele îi stǎteau ţepene ca şi cum ar fi fost mort. Era un gândac mare, cu burta roşcatǎ şi cu aripile lunguieţe şi subţiri. Cel mai mult îi plǎceau cei cu aripile lunguieţe şi subţiri. Ultimul pe care îl consumase fusese absolut delicios. Cei cu aripile negre şi tari o enervau cǎci îi rǎmâneau bucǎţi de aripǎ, ca o unghie tare, între mǎsele şi nu putea dormi toatǎ noaptea încercând sǎ sugǎ dintre ele bucǎţile dezgustǎtoare. Cǎzuse pe spate şi nu putea sǎ se rǎsuceascǎ. O adevaratǎ pleaşcǎ picatǎ din cer. Simţi cum i se umple gura de apǎ gândindu-se la bunǎtatea zemoasǎ învelitǎ într-o crustǎ crocantǎ ce se lungea inofensivǎ între labele sale.
Îl atinse uşor. Gândacul începu sǎ dea speriat din cele şase picioare articulate şi sǎ-şi agite înnebunit antenele. Cǎutǎ sǎ-şi mişte aripile dar treapta de marmurǎ a casei acţionǎ ca un lipici ţintuindu-le împreunate una de alta. Totuşi tremurul lor inutil îi facu corpul sǎ vibreze şi sǎ alunece încet peste marmura netedǎ. Mâţa îşi rǎsuci capul şi îi urmǎri încântatǎ mişcarea de titirez. Când gândacul se opri îl atinse din nou uşor cu laba ca pe un ghem de lânǎ şi el începu iar sǎ zbârnâie rotindu-se uşor în cercuri ambetate. Îi plǎcea sǎ se joace. Dupǎ mersul felin şi torsul, joaca era a treia sa plǎcere. Şi poate ultima!
- Miţi, Miţi.... – auzi în casǎ glasul stǎpânei care o cǎuta de zor.
- Mai du-te şi tu, nu vezi cǎ am treabǎ – gândi ea şi puse o labǎ exact pe pieptul bǎrzǎunelui. Simtind apǎsarea pe piept gândacul încremeni. Începu sǎ numere secundele pânǎ la moarte. Undeva un ceas sau poate un telefon ţârâi zgomotos.
- Miţi, aici erai nebunatico, te caut de-o orǎ şi tu nu zici nici pâs... Treci în casǎ urâto – spuse stǎpâna apǎrutǎ în cadrul uşii şi se pregǎti sǎ-i ardǎ una peste fund cu mǎturoiul.
- De-o orǎ pe dracu sǎ te ia – hârşâi mâţa printre dinţi încercând sǎ pareze lovitura şi sǎ înhaţe şi gândacul în acelaşi timp. Mişcarea însǎ o dezechilibrǎ şi încasǎ mǎturoiul exact pe şira spinǎrii în timp ce labele din spate alunecarǎ pe o treaptǎ mai jos, ceea ce fǎcu ca întregul corp sǎ-şi piardǎ echilibrul şi sǎ se rostogoleascǎ încǎ douǎ trepte.
- Treci în casǎ pisicǎ obraznicǎ – reluǎ stǎpâna mulţumitǎ de corecţia aplicatǎ neobrǎzatei şi apoi continuǎ cu glas mieros – ia uiteee....... ce-avem aici, ai vrut sǎ mǎnânci un gândǎce!?
Se aplecǎ şi luǎ în mânǎ gândacul roşcat pe jumǎtate mort de fricǎ. Femeia îi atinse aripile şi încercǎ sǎ le întindǎ uşor cu unghia. Apoi suflǎ peste ele. Gândacului nu-i venea sǎ creadǎ. Încǎ mai simţea pe stomac apǎsarea labei pisicii. Îşi scuturǎ antenele şi începu sǎ-şi tremure încet aripile. Femeia îl aşezǎ uşor pe pǎmânt.
- Du-te gândǎcel, du-te... – suspinǎ ea.
- Libeeeeeer...... libeeeeer....... sunt libeeeeeer – ţipǎ roşcovanul fǎrǎ însǎ sǎ fie auzit de femeie şi de mâţǎ care se pierdeau în spatele uşii masive. Nu-i venea sǎ creadǎ.... Sunt libeeeeeer..... şi viu – strigǎ el pipǎindu-se pe burtǎ pe rând cu fiecare din cele şase piciore, apoi, întinzându-şi aripile, începu sǎ se roteascǎ în cercuri mici deasupra unui buchet de gura leului prefǎcându-se cǎ îl pupǎ pe mustǎţi la fiecare cerc închis.
- Pisicǎ sǎlbatecǎ...... – scrâşni el mânios în urma mâţei care cocoţatǎ acum pe fereastrǎ privea cu jind rotocoalele sale roşcate. Apoi fǎcu un semn obscen în direcţia ei. Era atât de absorbit de bucuria eliberǎrii încât nici nu zǎri graurul care fusese trezit din amorţealǎ de zgomotul aripilor sale rotindu-se împleticit deasupra gurii de leu. Graurul zâmbi şi într-o alunecare linǎ îl înşfǎcǎ iar dintr-o înghiţiturǎ îl şi dǎdu pe gât, apoi se aşezǎ la loc pe ramura de tei de unde plecase, privind apatic spre mâţa din fereastrǎ.