Cât de gol poate fi un pahar gol sau de ce să nu ascunzi gunoiul sub preş

Paharul despre care este vorba în titlu nu este unul aparte ci unul banal cumpărat de
nevastă-mea din cartier, de la tehnico-sanitare, cu vreo două luni înainte de întâmplare. Era dintr-un set de şase, din acelea cu pereţii în formă octogonală, cafenii, numa bune de băut bere rece în ele şi de urmărit stropii de sudoare cum se preling înfriguraţi pe sticla brumată. Bine, până la urmă poţi să bei din ele orice vrei, apă, vin, suc, după pofta fiecăruia. Noi de exemplu nu beam nimic, le ţineam în vitrină, că aveam deja două, singurele supravieţuitoare dintr-un alt set de şase, din alea cu pereţi în formă octogonală, verzi, numa bune de băut bere rece sau orice altceva. Pe cele noi nu le scosese nevastă-mea din cauză de pete, pentru că spune ea, apa asta de la robinet e calcaroasă rău şi lasă urme albe pe pahar dacă nu le ştergi imediat cu cârpa după ce le-ai folosit. Când i-am atras atenţia că ea bea numai minerală şi nu bea niciodată de la robinet, mi-a mai zis că aia e şi mai şi, că pe lângă calcar mai are şi alte minerale care rămân pe pereţi şi le fac inestetice, aşa că paharele cele noi au stat binemerci estetic pe raft până când încă unul din verzi a cedat nervos în chiuvetă sub presiunea a şase farfurii, a unei oale, a două crătiţi şi trei cani, dar mai ales a unui stres continuu legat de curăţenie şi perfecţionism.
Poate că talentele nemaîntâlnite ale paharului din poveste n-ar fi ajuns de povestit dacă nu stăteam noi aşa într-o sâmbătă savurând un Cabernet roşu demisec o grozăvie. Pun în pahare, ciocnim, gâl-gâl, gâl-gâl, bun vinu. Pun iar, gâl-gâl, gâl-gâl, rece şi bun, iar pe zăpuşeala asta e compresă curată. După vreo două trei pahare ne potolim şi îl lăsăm la foc mărunt. Eu mai trag cu ochiul la fotbal, nevastă-mea la ziar, când observ că paharul meu e gol iar al ei plin. Pun din nou, iar meci, iar pahar, iar gol. Al ei plin. A treia oară nu mă mai las păcălit. Fac plinul, un ochi la meci, altul la pahar. Nimeni nu se atinge de el. Când să-l duc la gură, gol. Nu-mi vine a crede ochilor. De obicei nu mă ameţesc din două-trei pahare, dar ca să înlătur orice dubiu mă duc la baie să-mi spăl ochii şi să-mi cercetez pupilele. Pupilele ok, albe şi curate ca la prunci, pasul la fel, drept, la locul lui. Nu-i de la vin. Mă duc în bucătărie, iau paharul, îl pun pe masă, torn apă şi mă benoclez la dunguţa aia subţire care ţine nivelul. După nici un minut dunguţa începe să coboare încet încet, pentru ca înainte să se încheie încă unul paharul să devină complet gol. Uluit mai fac o dată experimentul. Apă, pahar, ochi, nema apă. Incredibil! Simt cum se încreţeşte pielea pe mine.
- Nevastăăă - ţip eu cât mă ţin puterile, dar ştiu că nevasta-mea odată ce s-a tolănit pe canapea n-o mai dai jos nici cu macaraua, aşa că mă simt obligat să utilizez un tertip – sări că-ţi dă cafeau în foc.
Într-o secundă nevastă-mea e lângă uşă, dar imediat ce dă cu ochii de mine îşi aminteşte că n-a apucat să pună cafeaua pe aragaz.
- Ce-i, ce urli aşa?!
- Fii atentă aici. Vezi asta?
- Da, e unul din paharele alea noi, ai grijă cum umbli cu el să nu laşi pete.
- Bine, bine ... lasă petele. Da cum e paharul ăsta?
- Cum adică cum e? Cafeniu.
- Nu dragă, cum e, ce are în el...
- N-are nimic, e gol, tu nu vezi?! - reuşeşte nevastă-mea din a treia încercare.
- Bun! Fii atentă acum.
Torn vin roşu, să accentuez evidenţele, încet ca să menţin suspansul. Când paharul e plin ochi lovesc scurt.
- Acum cum e?
- Plin, cum să fie?! - şi o văd pe nevastă-mea cum începe să-şi pună aceleaşi întrebări pe care mi le-am pus şi eu mai devreme legat de nivelul de alcool din sângele meu, doar că la un nivel mult mai profesionist.
- Ai răbdare - îi spun sesizând pericolul, apoi acopăr paharul cu un şervet şi îl las să se golească. Acum cum e?
Nevastă-mea clipeşte suspect, se încruntă, mormăie, apoi tace. Nu-i a bună!
- Ce-ai făcut cu vinul? - se răţoieşte ea cu mâinile în şolduri.
Oooops ... mai bine încercam cu apă. Reiau experimentul, de data asta cu apă şi fără şervet. Pahar gol, apă, pahar plin, gol. Ochii nevesti-mii se luminează ca un opaiţ. Începe să bată din palme şi clipeşte din gene ca un colibri.
- Ei drace, cum ai făcut? Hai zi-mi, cum naiba ai făcut?!
Nevastă-mea ştie că eu mai fac şotii şi că mai scot din când în când porumbei de sub mânecă şi iepuri din pălărie, dar de data asta trebuie să-i recunosc cinstit că n-am niciun merit.
- Nu eu, paharul.
Nevastă-mea nici gând să mă creadă. Continuă să se roage de mine să-i explic ce gizmo am ascuns acolo de soarbe toată apa din pahar mai ceva decât cucoşul din poveste p-aia din fântână.
- Hai că te ştiu eu cum eşti. Doar nu vrei să cred că se goleşte singur.
Nevastă-mea are dreptate de data asta. O să-mi fie tare greu să o conving că un pahar gol e mult mai gol decât şi-ar putea imagina cineva. Aşa că o iau pe îndelete şi cu vorba şi cu fapta şi până la urmă nu are încotro şi se dă bătută. E dezamăgită. Ar fi vrut să mai bifeze o şmecherie pe lista ei dar trebuie să se mulţumească doar cu un pahar gol. Dar cât de gol...
- De-ar fi mers invers ce bine ar fi fost, să nu pui nimic şi să curgă din el vinul în valuri, să-i îndestuleze pe însetaţi - mormăie ea visătoare cu trimitere la minunile biblice...
Recunosc că şi pe mine mă pune pe gânduri dispozitivul căci nu înţeleg ce se ascunde în spatele lui. Poate că paharul ăsta e tocmai buricul Pământului vestitul "ombelico del mondo", poate că este scânteia unei viitoare şi imediate contracţii a Universului care s-a plictisit să ne suporte pe toţi cu toate mofturile şi ipocriziile noastre şi s-a hotărat s-o ia îndărăt, ceva similar Big Bang-ului doar că în direcţie inversă. Apoi filozofic vorbind ce vrea să spună paharul ăsta?! Că putem înghiţi orice? Şi că ne bucurăm când o facem, sau când altcineva o face? Că băgăm în noi toate mizeriile lumii fără să ne pese şi fără să înţelegem că undeva, cândva, vor refula? Asta vrea să spună?! Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile nevastă-mea se iţeşte dintr-o dată.
- Auzi, da d-astea solide înghite? - şi fără să mai aştepte invitaţie specială ia un biscuit de pe masă şi îi dă drumul în pahar. Nu trece mult şi biscuitul ia calea apei şi a vinului, care e aia nu ştiu căci afacerea mă depăşeşte.
Încântată nevastă-mea aruncă apoi înăuntru un cotor de măr, o scobitoare, o coajă de pâine, un şerveţel...
- Tiii... am scăpat de problema gunoiului. Ştii că voiam să luăm la un moment dat un cuţit d-ăla de pus pe scurgerea de la chiuveta care face toate resturile praf şi pulbere, da ai zis tu că-i prea scump şi că nu ne trebuie?! Asta e mai tare. Haleşte tot, nu numai resturile. Auzi, da crezi că putem să băgăm şi pisicia lu Georgeasca, aia care face pipi pe covorul nostru de la intrare în loc să facă pe al stăpâne-sii?! Şiii... ştii ce mă mai gândeam, că poate scăpăm şi de maşina aia veche de spălat, că de-o juma de an tot spui că mă scapi de ea şi nimic, ba că vine mare debarasare, ba că vine aia mică şi eu tot cu două maşini stau în baie.
Nu râdeti! Că aşa am făcut. N-o cunoaşteţi pe nevastă-mea. Nu s-a lăsat până nu şi-a dus la îndeplinire tot planul. Găleată de gunoi n-am mai avut din ziua aceea căci totul era înghiţit de pahar, de pisica lu Georgeasca nu s-a mai auzit dintr-o dată absolut nimic în bloc, maşina de spălat a intrat şi ea tot acolo ca şi alte vechituri de prin casă, ţoale, scule, nimicuri. Niciun gunoi n-a mai ieşit pe uşa apartamentului nostru, totul era înghiţit de paharul gol care trona la loc de cinste în mijocul mesei din bucătărie.
Nevastă-mea era în al nouălea cer. "O să ne îmbogăţim, O să ne umplem de bani, o să facem milioane de euroi din gunoi mai ceva ca Prigoană" ţipa ea prin casă sărind într-un picior ca o paparudă. "Putem să deschidem firmă şi să strângem tot gunoiul din cartier, din oraş, ba chiar şi din ţară. Putem să-l luam şi p-ăla de la Napoli pe care nu vrea nimeni să-l ia, numa să nu ne încurcăm cu mafia şi să ne iau ei gâtul că le-am călcat teritoriul". Eu, mai circumspect de fel, tot căutam să dezleg înţelesurile ascunse ale întâmplării. Căci până la urmă orice noroc picat din cer pe lumea asta aduce după sine şi ghinionul de rigoare, iar pe acesta de cele mai multe ori îl descoperim prea târziu. Gândiţi-vă numai la bieţii oameni care câştigă sumele alea fabuloase la loto, la noi sau altundeva. Săracii nu mai pot să doarmă de frica hoţilor, sunt asaltaţi de rude, prieteni, colegi, necunoscuţi care cu toţii vor câte o felie cât de mică din norocul lor, sunt urâţi de toată lumea pentru că sunt norocoşi şi bogaţi, îşi pierd prietenii, îşi pierd jobul, că doar n-o să te mai ţină nimeni la muncă când ţie îţi vâjâie prin cap şi prin buzunare milioane de euroi şi sfârşesc în cele din urmă cheltuinduşi toţi banii sau fiind furaţi cu mănuşi sau fără, până când ajung efectiv pe străzi, singuri şi săraci lipiţi pământului. Mie unuia nu-mi trebuie asta!
La noi însă totul a mers uns. Mda, asta până într-o zi de duminică, îmi aduc aminte perfect. Nevastă-mea curăţa nişte cartofi pentru masa de prânz când aud pe cineva tuşind. Cum eram numai noi doi în casă tusea mi s-a părut suspectă, cu atât mai mult cu cât avea un timbru evident bărbătesc. Am ciulit urechile. Al doilea val a fost şi mai sănătos. Venea fără îndoială din bucătărie. N-am apucat să mai fac vreun gest că şi aud ţipătul nevesti-mii.
- Bărbateeeee ...
Alerg repede la bucătărie. Nevastă-mea rămăsese înţepenită, aplecată peste pahar, cu un cartof într-o mână şi cuţitul în cealaltă, cu vasul cu apă în care pluteau deja trei submarine galbene lângă ea.
- Ce-i? Cine-i? - apuc să mai îngân şi dintr-o dată văd cum paharul scuipă înapoi o coajă de cartof.
- Chmm, chmmm ... - mai tuşeşte el iar şi mai scuipă două coji de cartof. Apoi una după alta încă vreo zece, apoi maţele şi pielea de la găina care fierbe pe foc, hârtiile de împachetat de la pantofii mei noi, o cutie de lapte, două umeraşe de la rochiile noi ale nevesti-mii, praful din sacul de la aspirator. Praful din sacul de la aspirator?! Praful din sacul de la aspirator! Vă daţi seama ce-a fost când a început să scuipe praful din sacul de la aspirator, mai ceva ca la erupţia Vezuviului care a înghiţit Pompeiul.
- Fă ceva ce te uiţti aşa tâmp la mine ... - ţipă nevastă-mea furioasă, încercând cu o mână sa acopere gura paharului în timp ce cu cealaltă încearcă să îndese la loc cojile de cartof.
- Ce dracu să fac?! - icnesc eu debusolat complet, luând un capac de oală şi încercând să opresc ofensiva mizeriilor ce se revarsă din el. Fără suscces însă căci forţa lor e din ce în ce mai mare ajungând la un moment dat să fiu luat pe sus şi izbit de perete, atunci când din pahar încep să fie azvârlite cu forţă două perechi de cizme de damă uzate, o husă de maşină subţiată de ploaie şi soare, o uşa de debara din lemn c-a vrut nevastă-mea d-aia de plastic ce se face armonică, vestita maşină de spălat şi muuulte multe altele.
Ohhh .... nu vreau să-mi amintesc. Trei săptămâni am locuit la soacră-mea de frică, apoi ne-am mutat la un vecin şi am început să facem curăţenie. Oamenii pe care i-am tocmit se uitau la noi cu milă şi scârbă în acelaşi timp şi dădeau din cap făcându-şi cruce. Îi auzeam apoi şoptind între ei când se depărtau "Şi pare o familie serioasă, uită-te la ei, ăştia trăiesc din scormonitul în gunoaie. Ia de vezi câte au mai adunat în casa asta. E o cocină. Ce ţi-e şi cu criza asta frateee".
Dupa ce am terminat treaba vreo lună n-am mai ieşit din casă de ruşine.
Nu mai spun că paharul a sfârşit tragic, la fel ca şi ceilalţi confraţi ai săi, izbit de cimentul din faţa blocului. Iar bere rece nu mai servim de atunci decât din căni, din căni de pământ ars în foc luate de la ţărani din piaţă, privaţi fiind e adevărat de dunga aia lichidă care se formează din broboanele de sudoare şi se scurge încet ca un gât de lichid răcoros, dar măcar suntem lipsiţi de orice iniţiativă fantastică a unor obiecte îmbătate de căldură. Nevastă-mea zice că dacă-s arse în foc pier şi dracii din ele.

Si totuşi se poate să fi fost de la Cabernet?!