sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Pisica lui Schrodinger

- Derulează uşor înapoi – îi spun lui C. Atât! Încă puţin. Acum derulează de aici. Încet de tot.
Cinci perechi de ochi urmăresc cu pupilele mărite pe ecranul magnetoscopului maşina care opreşte în faţa hotelului, femeia care coboară, trânteşte uşa şi intră grăbită în hotel. Nicio interacţie cu vreo altă persoană, nicio vorbă, nicio atingere. Nici cu portarul hotelului, nici cu valeţii, nici cu băiatul care parchează maşinile, cu nimeni absolut.
- Mama mă-sii… dar e clar ca lumina zilei… Nu se întâlneşte cu nimeni. Sigur, calitatea înregistrării nu e nemaipomenită, probabil e facută din clădirea de peste drum, dar este evident că nu se întâlneşte cu nimeni – bombăne D.W.
 - Şi totuşi livrarea se face aici, în secundele astea, de când maşina se opreşte şi până când femeia intră în hotel. De la intrarea pe uşă e preluată de oamenii noştri dinăuntru. Ei confirmă în proporţie de sută la sută că în momentul intrării nu avea obiectul. Deci tranzacţia se face aici, sub ochii noştri. Derulează înapoi până când maşina opreşte şi apoi dă-i cadru cu cadru înainte.
- Sigur nu se face aici. Uitaţi-vă – se ridică T şi cu creionul începe să arate pe ecran. În cele paisprezece secunde în cadru mai apar în total şapte persoane. Primul e portarul care nu se mişcă din stânga uşii până când femeia intră în hotel. Apoi e băiatul care descarcă bagajele din maşina din spate care rămâne lângă aceasta pe tot parcursul derulării imaginilor, apoi cei doi domni care discută aproape de uşă, bătrâna şi copilul care trec prin cadru imediat ce femeia coboară şi în fine bărbatul acesta. Opreşte aici! El e singurul care ar fi putut prelua obiectul, căci femeia trece foarte aproape de el şi în plus e singurul care pare a nu-şi găsi locul în poză. Dar nici el nu văd cum poate să primească ceva, e cel puţin o jumătate de metru între el şi femeie în momentul când sunt cel mai aproape unul de altul. Nu are loc nicio atingere între ei.
Filmul e reluat de cinci ori, de şapte ori, de zece ori.
- Nici vorbă. Nu-i dă nimic, nu-i aruncă nici măcar o privire. Nu lasă nimic din mână, nu aruncă nimic pe jos.
- Dar dacă obiectul a fost predat mai devreme, înainte ca maşina să oprească?! Poate că a fost aruncat din maşină, poate că femeia a oprit în altă parte.
- Mr Q ne asigură că maşina a fost urmărită tot timpul şi că nu a oprit nicăieri. În plus geamurile au fost tot timpul închise.
- Poate că a rămas în maşină – sare M cu o idee ce pare salvatoare.
- Nu, maşina a fost preluată de ai noştri şi verificată la noi centimetru cu centimetru. Nu e în maşină. Obiectul a fost predat aici, în cele paisprezece secunde.
Se lasă o tăcere grea. Lucrurile nu pot fi mai clare. Sunt mai puţin complicate decât o felie de pâine cu unt. Şi totuşi se pare că ceva ne scapă, căci nu suntem în stare să rezolvam problema.
- Nu aţi luat în seamă pisica. Ea poate fi cheia.
Ca la un semn toţi cinci întoarcem capetele întepenite de oboseală şi de fum de ţigară. Glasul feminin e al unei femei tinere, minione, îmbrăcată într-un duex pieces office, sobru, cu gulerele largi ale cămăşii albe răsfrânte peste gulerele sacoului. Ţine strâns în palme o ceaşcă de ceai cu exteriorul albastru cobalt şi cu interiorul impudic de alb. Nu ştiu cine este dar am mai văzut-o adesea în preajmă.
În imagini nu apare nicio pisică. Le-am văzut de peste o sută de ori şi nici vorbă să apară vreo pisică. Ne privim nedumeriţi fără să înţelegem ce vrea să spună fata. Fără să aştepte să ne revenim din încruntare se apropie de ecranul de pânză şi făcând semn lui C să pornească înregistrarea arată cu degetul în partea din dreapta, undeva la o treime de la baza ecranului. Cele paisprezece secunde se scurg greu, greu de tot. Deşi la început în locul indicat nu se vede nicio pisică încet încet se conturează tot mai clar imaginea ei. E albă şi pufoasă, cu ochii lungi, magnetici şi având la gât o zgardă roşie de care atârnă un medalion auriu strălucitor cât o monedă de un shilling. Nu putem înţelege cum de ne-a scăpat acest amănunt. Eram cu toţii profesionişti de prima mână, nu eram nişte novici. O echipă veche şi bine închegată. Scăparea era nu numai inacceptabilă dar şi ruşinoasă, penibilă chiar.
Din ceaşca albastră a fetei atârna un fir subţire de care spânzura un trapez de hârtie colorată.
- Drace… ne-a scăpat pisica. Dobitoci mai suntem – bombăni D.W.
Şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, în ultimul cadru pisica dispare brusc ca şi cum nici n-ar fi existat.
C porneşte banda fără să i-o mai cer şi o derulează iar şi iar. Pisica se vede foarte bine chiar de la început. Stă leneşă în braţele unei femei care parcă aşteaptă ceva mângâind-o uşor. În ultimele câteva cadre se vede clar cum bărbatul care nu se potriveşte în peisaj ia pisica în braţe şi pleacă liniştit mai departe. Tranzacţia se făcuse chiar acolo sub ochii noştri fără ca noi să observăm nimic.
O privesc întrebător şi mânios în acelaşi timp pe fată. Ştie de ce. Se apropie de umărul meu şi-mi explică şoptit fără ca ceilalţi să audă.
- De multe ori vedem doar ceea ce dorim să vedem şi nu realitatea adevărată. Mintea e presetată pe o anumită imagine sau pe un subiect predeterminat şi distorsionează impulsurile primite de senzori. E o chestiune clasică. Cel mai bun exemplu este al părinţilor care îşi privesc copiii. Copilul lor poate fi cel mai obraznic şi mai agresiv dintr-o comunitate dar părintele îl vede frumos şi cuminte. Vouă v-a fost spus “vine o femeie cu o maşină, coboară, intră în hotel şi undeva între timp se face tranzacţia”. Nu aveţi idee cum arată femeia, dacă merge, dacă stă, daca este în deplasare sau dacă pur şi simplu este într-o transformare. Nici obiectul pe care trebuie să-l predea nu-l cunoaşteţi. Cu atât mai puţin pe cel ce trebuie să primească obiectul. Cu cât încercaţi să vă focalizaţi pe obiectele în cauză, femeia, curierul şi obiectul tranzacţiei, cu atât pierdeţi din acuitatea imaginii de ansamblu pe v-o oferă ansamblul gândurilor voastre rosogolindu-se în jurul subiectului şi ţesându-şi cămaşa de mătase ca un electron în jurul nucleului.
- Deci vrei să spui că nimic din ce am văzut nu e adevărat?!
- Aproape – îmi şopteşte ea şi luând creionul din mâna lui C ne explică pe îndelete. Vedeţi aici?! E clipa în care apare maşina. Din ea coboară bătrâna şi copilul şi intră în hotel. Femeia pe care o căutaţi nu vine cu maşina şi cu atât mai puţin nu coboară din ea şi nu intră în hotel. Ea a stat tot timpul rezemată de stâlp cu pisica în braţe. Şi când bărbatul cu ziarul se apropie îi pasează pisica acestuia.
E uluitor cum am putut fi atât de orbi. Aş fi băgat mâna în foc că ceea ce am văzut de o sută de ori cel puţin este ceea ce există pe bandă. Privim încă o dată şi încă o dată imaginile. Fata şi pisica sunt acolo de la început şi până la sfârşit. Trăsăturile feţei sunt tot mai clare pe măsură ce reluăm banda. C a pus iar imaginile şi privim subjugaţi. Pe măsură ce privim din nou şi din nou nu mai e nicio îndoială că trăsăturile fetei din imagini sunt tot mai apropiate cu cele ale fetei de lângăăă…


Întorc capul peste umăr dar fata care a fost lângă mine a dispărut subit. Alerg pe culoar, privesc furios în stânga, în dreapta. O iau la fugă în jos pe scări îmbrâncindu-i pe cei ce-mi ies în cale. “O fată scundă, brunetă, cu părul scurt” întreb într-o parte şi alta. Nimeni nu pare s-o fi văzut. Apoi brusc, de niciunde, printre paravanele despărţitoare ale birourilor îmi sare în ochi fotografia. Albnegru, pe un format A4, prinsă într-o pioneză pe dulap. E ea ţinând în braţe pisica albă, pufoasă, cu zgarda roşie şi cu bănuţul auriu atârnându-i la gât. Zâmbeşte şăgalnic ca un copil care a făcut o şotie reuşită. Fotografia are titlul “Pisica lui Schrodinger” scris cu litere mari şi groase sus. Iar jos sunt câteva rânduri scrise cu litere mărunte: “Principiul incertitudinii: dacă se încearcă materializarea imaginaţiei ţesută din rostogoliri ale minţii ca o perlă învelită în foiţe de sidef, atunci acel vis va rămâne suspendat ca un grăunte de nisip în neant, fiind imposibil a se determina locul acelui grăunte în malul înspumat”.

23 de comentarii:

Dan spunea...

Bărbaţii care nu le înţeleg pe femei sînt de două tipuri: căsătoriţi şi necăsătoriţi - Jacques Languirand

mosu spunea...

barbatii au adesea mintea prea incarcata ca sa vada realitatea simpla care se desfasoara sub ochii lor...

La Fee spunea...

★•.¸
¸☆´.•´
.•´✶`*.
*.*★
. ✶•´ ☆´,•*´¨★..
Cling! hahahahah!
Splendid. Mi-ai dat de gandit!
Ies stele verzi, asa s-a incins creierul meu!

mosu spunea...

mda… cam nabadaioasa pisica asta a lui Schrodinger; nici nu stii, este, nu este, e doar imaginatie sau e real?!

Cora_ spunea...

"barbatii au adesea mintea prea incarcata ca sa vada realitatea simpla care se desfasoara sub ochii lor..."

si cateodata nu... dar realitatea... :))

mosu spunea...

da, cateodata nu! dar destul de rar; barbatii vad tot felul de increngaturi chiar si acolo unde nu sunt, femeile despoaie totul la simplu...
da in fine, pisica lui schrodinger nu e nici barbat nici femeie, e o incertitudine...

9 spunea...

Nu stiu cum e cu pisica, dar stiu ca formula lui Schrodinger m-a facut sa am cosmaruri in sesiune. :)

Vad ca si pisica are acelasi efect asupra barbatilor. :)

mosu spunea...

ooo... pai pisica este intruparea in viu a ecuatiei; si deci la fel de greu de ingurgitat, desi aparentele ar putea conduce la parerea ca e mai umana...
brrr... dar ce facultati ai facut de-a trebuit sa studiezi asa hidosenii?! :)
(mmm... pesemne ca si eu trebuie c-am studiat-o dar cu siguranta fiind mos am uitat)

9 spunea...

Una la care se studia hidosenia. :) :)
Daca ma gandesc mai bine nu era chiar o hidosenie, doar ca inspaimanta lumea ca era lunga cat o zi de post. ;)

mosu spunea...

:) ooo... pe mine ma inspaimantau matematicile speciale si analiza matematica din anul I...

9 spunea...

:) :) :) Dupa anul I, totul a devenit floare la ureche, nu?

mosu spunea...

:) ei nu chiar floare la ureche, dar dupa ce am scapat de materiile astea de teorie pura, fade si labartate ca o meduza in putrefactie si am inceput chestiile mai practice, a mers cu totul altfel...

DaenIris spunea...

Păi, da, cam aşa funcţioneză pisica lu' tipul ăsta cu nume imposibil.
E şi moartă şi vie în acelaşi timp. Cică abia când deschizi cutia afli pe ce linie temporală te situezi... (aia in care mâţa e vie sau aia in care mâţa şi-a dat obştescul sfârşit!)
Da' matale introduci în ecuaţie un alt element. E vorba de abisala întrebare: "la cine-i pisica?"
:))
Din câte observă ochiu' meu cel "specializat" în detectat feline, momentan e la EL!
(Ah ce-mi place!În sfârşit pisica a ajuns şi în ograda lui!!!! Acu' să-l văz ce face!!!)

mosu spunea...

@tapiru
dupa cum vezi incertitudinea privind existenta pisicii se pastreaza; si tot ca in teoria lui schroedinger cu cat ne concentram mai mult sa localizm pisica cu atat posibilitatea de a pune degetul pe ea scade; singura sansa de a o gasi in viata este de a accepta norul de probabilitati existentiale ale matzei si de a jura in barba ca nu o vom cauta cu adevarat niciodata....

mosu spunea...

@irisu
stii foarte bine ca pisica nu poate fi la el!!! intai ca n-ar avea rabdare s-o tina in poala si s-o asculte cum miorlaie; apoi fiindca nu-i place sa aiba par pe pantaloni; si in cele din urma pwnreu ca din principiu nu-i plac matzele si cainii...
asa ca mai bine sa lasam matza in ograda tuturor si sa nu deschidem cutia; in felul asta ne luam o grija de pe suflet si avem si o cutie in plus in ograda ;)

DaenIris spunea...

Moşu',
Ba io nu ştiu nimic decât ce-mi spui domnia ta! Fiindcă-s aici, pe "tarla", unde tu eşti şefu'. Şi dacă şeful zice că "schimbul s-a făcut", iar doamna i-a pasat lui "obiectu'" (cu blană, aş adăuga io), mie-mi pare limpede ca lumina zilei: PISICA E LA EL.
(Oricum era a lui, fie vorba între noi, că doar de aia se cheamă "pisica lui Schrodinger": că e a lui Schrodinger!)
Acum, domnia ta vrea s-o întoarcă ca la Ploieşti! Ba că nu-i plac animăluţele, ba că nu suportă părul, ba că n-are răbdare... Asta nu-i frumos, să ştii!
:)))))))))

mitzaabiciclista spunea...

E o nebunie cu pisica asta a lui Schrodinger. A mai scris cineva pe tema asta o poezie. Prima dată am auzit de poezia respectivă pe blogul (B)arcă a lui Goe, dar poezia mi s-a părut îngrozitoare, și ca formă și ca fond. Nu m-am putut abține și am comentat că mi se pare groaznică. Dar, intrând mai bine în subiect am constatat că în ziua de azi oricine poate publica orice tâmpenie. În fine, nu asta voiam să-ți spun. Voiam să-ți spun că mi-a plăcut povestea ta și amprenta ta de povestitor este nealterată indiferent de subiect.
Nu te laud, moșule. Constat. Așa că nu te împăuna :P

mosu spunea...

@irisu
bine, bine... sa consideram ca e la el; cel putin aparentele catre asta conduc; in realitate existenta pisicii este materializata tocmai prin gradul de incertitune pe care il confera pozitia sa; cu cat nebuloasa privind locatia este mai accentuata cu atat probabilitatea ca ea sa existe este mai mare...
deci si in concluzie pisica nu e nici la el si nici la ea ci acolo unde e lapticu mai bun ;)

mosu spunea...

@mitza
bineee... nu ma impaunez, da sa ma incotofenesc un pic pot?! adevarul e ca am incercat sa aduc pisica lui schrodinger intr-un spatiu mai uman decat cutia cu material radioactiv a impricinatului si sa cobor teoria stiintifica in drum, dandu-i oarecari intelesuri mai apropriate de realitatea imediata; din pacate ele pot fi crosetate doar daca cititorul stie povestea pisicii...

DaenIris spunea...

Bine, hai s-o dăm la pace...ştiinţific vorbind.
Da' să ştii că e nedrept. Era cazul ca pisica să mai fie şi la el, nu crezi?
Iar mie îmi e dor de certitudini...
:)

mosu spunea...

credeam ca ai sa zici "e timpul ca pisica sa mai fie si la voi" :)
stii ce?! mai bine hai sa rupem pisica...

DaenIris spunea...

Iubesc atât de tare pisica, încât - ca s-o salvez - renunţ la ea. Luaţi-o voi!
:))

mosu spunea...

fie...
inc-o incertitudine in plus ce mai conteaza...