Pisica lui Schrodinger

- Derulează uşor înapoi – îi spun lui C. Atât! Încă puţin. Acum derulează de aici. Încet de tot.
Cinci perechi de ochi urmăresc cu pupilele mărite pe ecranul magnetoscopului maşina care opreşte în faţa hotelului, femeia care coboară, trânteşte uşa şi intră grăbită în hotel. Nicio interacţie cu vreo altă persoană, nicio vorbă, nicio atingere. Nici cu portarul hotelului, nici cu valeţii, nici cu băiatul care parchează maşinile, cu nimeni absolut.
- Mama mă-sii… dar e clar ca lumina zilei… Nu se întâlneşte cu nimeni. Sigur, calitatea înregistrării nu e nemaipomenită, probabil e facută din clădirea de peste drum, dar este evident că nu se întâlneşte cu nimeni – bombăne D.W.
 - Şi totuşi livrarea se face aici, în secundele astea, de când maşina se opreşte şi până când femeia intră în hotel. De la intrarea pe uşă e preluată de oamenii noştri dinăuntru. Ei confirmă în proporţie de sută la sută că în momentul intrării nu avea obiectul. Deci tranzacţia se face aici, sub ochii noştri. Derulează înapoi până când maşina opreşte şi apoi dă-i cadru cu cadru înainte.
- Sigur nu se face aici. Uitaţi-vă – se ridică T şi cu creionul începe să arate pe ecran. În cele paisprezece secunde în cadru mai apar în total şapte persoane. Primul e portarul care nu se mişcă din stânga uşii până când femeia intră în hotel. Apoi e băiatul care descarcă bagajele din maşina din spate care rămâne lângă aceasta pe tot parcursul derulării imaginilor, apoi cei doi domni care discută aproape de uşă, bătrâna şi copilul care trec prin cadru imediat ce femeia coboară şi în fine bărbatul acesta. Opreşte aici! El e singurul care ar fi putut prelua obiectul, căci femeia trece foarte aproape de el şi în plus e singurul care pare a nu-şi găsi locul în poză. Dar nici el nu văd cum poate să primească ceva, e cel puţin o jumătate de metru între el şi femeie în momentul când sunt cel mai aproape unul de altul. Nu are loc nicio atingere între ei.
Filmul e reluat de cinci ori, de şapte ori, de zece ori.
- Nici vorbă. Nu-i dă nimic, nu-i aruncă nici măcar o privire. Nu lasă nimic din mână, nu aruncă nimic pe jos.
- Dar dacă obiectul a fost predat mai devreme, înainte ca maşina să oprească?! Poate că a fost aruncat din maşină, poate că femeia a oprit în altă parte.
- Mr Q ne asigură că maşina a fost urmărită tot timpul şi că nu a oprit nicăieri. În plus geamurile au fost tot timpul închise.
- Poate că a rămas în maşină – sare M cu o idee ce pare salvatoare.
- Nu, maşina a fost preluată de ai noştri şi verificată la noi centimetru cu centimetru. Nu e în maşină. Obiectul a fost predat aici, în cele paisprezece secunde.
Se lasă o tăcere grea. Lucrurile nu pot fi mai clare. Sunt mai puţin complicate decât o felie de pâine cu unt. Şi totuşi se pare că ceva ne scapă, căci nu suntem în stare să rezolvam problema.
- Nu aţi luat în seamă pisica. Ea poate fi cheia.
Ca la un semn toţi cinci întoarcem capetele întepenite de oboseală şi de fum de ţigară. Glasul feminin e al unei femei tinere, minione, îmbrăcată într-un duex pieces office, sobru, cu gulerele largi ale cămăşii albe răsfrânte peste gulerele sacoului. Ţine strâns în palme o ceaşcă de ceai cu exteriorul albastru cobalt şi cu interiorul impudic de alb. Nu ştiu cine este dar am mai văzut-o adesea în preajmă.
În imagini nu apare nicio pisică. Le-am văzut de peste o sută de ori şi nici vorbă să apară vreo pisică. Ne privim nedumeriţi fără să înţelegem ce vrea să spună fata. Fără să aştepte să ne revenim din încruntare se apropie de ecranul de pânză şi făcând semn lui C să pornească înregistrarea arată cu degetul în partea din dreapta, undeva la o treime de la baza ecranului. Cele paisprezece secunde se scurg greu, greu de tot. Deşi la început în locul indicat nu se vede nicio pisică încet încet se conturează tot mai clar imaginea ei. E albă şi pufoasă, cu ochii lungi, magnetici şi având la gât o zgardă roşie de care atârnă un medalion auriu strălucitor cât o monedă de un shilling. Nu putem înţelege cum de ne-a scăpat acest amănunt. Eram cu toţii profesionişti de prima mână, nu eram nişte novici. O echipă veche şi bine închegată. Scăparea era nu numai inacceptabilă dar şi ruşinoasă, penibilă chiar.
Din ceaşca albastră a fetei atârna un fir subţire de care spânzura un trapez de hârtie colorată.
- Drace… ne-a scăpat pisica. Dobitoci mai suntem – bombăni D.W.
Şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, în ultimul cadru pisica dispare brusc ca şi cum nici n-ar fi existat.
C porneşte banda fără să i-o mai cer şi o derulează iar şi iar. Pisica se vede foarte bine chiar de la început. Stă leneşă în braţele unei femei care parcă aşteaptă ceva mângâind-o uşor. În ultimele câteva cadre se vede clar cum bărbatul care nu se potriveşte în peisaj ia pisica în braţe şi pleacă liniştit mai departe. Tranzacţia se făcuse chiar acolo sub ochii noştri fără ca noi să observăm nimic.
O privesc întrebător şi mânios în acelaşi timp pe fată. Ştie de ce. Se apropie de umărul meu şi-mi explică şoptit fără ca ceilalţi să audă.
- De multe ori vedem doar ceea ce dorim să vedem şi nu realitatea adevărată. Mintea e presetată pe o anumită imagine sau pe un subiect predeterminat şi distorsionează impulsurile primite de senzori. E o chestiune clasică. Cel mai bun exemplu este al părinţilor care îşi privesc copiii. Copilul lor poate fi cel mai obraznic şi mai agresiv dintr-o comunitate dar părintele îl vede frumos şi cuminte. Vouă v-a fost spus “vine o femeie cu o maşină, coboară, intră în hotel şi undeva între timp se face tranzacţia”. Nu aveţi idee cum arată femeia, dacă merge, dacă stă, daca este în deplasare sau dacă pur şi simplu este într-o transformare. Nici obiectul pe care trebuie să-l predea nu-l cunoaşteţi. Cu atât mai puţin pe cel ce trebuie să primească obiectul. Cu cât încercaţi să vă focalizaţi pe obiectele în cauză, femeia, curierul şi obiectul tranzacţiei, cu atât pierdeţi din acuitatea imaginii de ansamblu pe v-o oferă ansamblul gândurilor voastre rosogolindu-se în jurul subiectului şi ţesându-şi cămaşa de mătase ca un electron în jurul nucleului.
- Deci vrei să spui că nimic din ce am văzut nu e adevărat?!
- Aproape – îmi şopteşte ea şi luând creionul din mâna lui C ne explică pe îndelete. Vedeţi aici?! E clipa în care apare maşina. Din ea coboară bătrâna şi copilul şi intră în hotel. Femeia pe care o căutaţi nu vine cu maşina şi cu atât mai puţin nu coboară din ea şi nu intră în hotel. Ea a stat tot timpul rezemată de stâlp cu pisica în braţe. Şi când bărbatul cu ziarul se apropie îi pasează pisica acestuia.
E uluitor cum am putut fi atât de orbi. Aş fi băgat mâna în foc că ceea ce am văzut de o sută de ori cel puţin este ceea ce există pe bandă. Privim încă o dată şi încă o dată imaginile. Fata şi pisica sunt acolo de la început şi până la sfârşit. Trăsăturile feţei sunt tot mai clare pe măsură ce reluăm banda. C a pus iar imaginile şi privim subjugaţi. Pe măsură ce privim din nou şi din nou nu mai e nicio îndoială că trăsăturile fetei din imagini sunt tot mai apropiate cu cele ale fetei de lângăăă…

Întorc capul peste umăr dar fata care a fost lângă mine a dispărut subit. Alerg pe culoar, privesc furios în stânga, în dreapta. O iau la fugă în jos pe scări îmbrâncindu-i pe cei ce-mi ies în cale. “O fată scundă, brunetă, cu părul scurt” întreb într-o parte şi alta. Nimeni nu pare s-o fi văzut. Apoi brusc, de niciunde, printre paravanele despărţitoare ale birourilor îmi sare în ochi fotografia. Albnegru, pe un format A4, prinsă într-o pioneză pe dulap. E ea ţinând în braţe pisica albă, pufoasă, cu zgarda roşie şi cu bănuţul auriu atârnându-i la gât. Zâmbeşte şăgalnic ca un copil care a făcut o şotie reuşită. Fotografia are titlul “Pisica lui Schrodinger” scris cu litere mari şi groase sus. Iar jos sunt câteva rânduri scrise cu litere mărunte: “Principiul incertitudinii: dacă se încearcă materializarea imaginaţiei ţesută din rostogoliri ale minţii ca o perlă învelită în foiţe de sidef, atunci acel vis va rămâne suspendat ca un grăunte de nisip în neant, fiind imposibil a se determina locul acelui grăunte în malul înspumat”.