Gângania (partea a treia)

Cobor din nou în holul cel mare. De data aceasta mǎ apropii de maşinǎ cu paşi mǎrunţi şi moi. Nu mǎ mai grǎbesc. De ce m-aş grǎbi?! Şi unde? Înspre ce?! Încerc sǎ-mi privesc ceasul şi sǎ aflu de cât timp mǎ aflu aici. Dar ceasul a stat. Secundarul e înţepenit la secunda 57. Mǎ întreb de când n-a mai fost întors, dar e deja prea târziu. Privesc atent maşinǎria. Şi ea mǎ priveşte prin cele zece perechi de ochi ale sale. Ştiu cǎ indiferent ce se va întâmpla voi apǎsa un nou buton şi cǎ ea va scuipa un nou bilet. Şi ea ştie cǎ am sǎ apas butonul. Nu-mi dau seama însǎ cine are de câştigat din povestea asta. Dacǎ i-ar fi fost simplu ar fi putut sǎ mǎ arunce afarǎ din clǎdire mai devreme, pânǎ la etajul patru, când lupta s-a purtat sǎ spun aşa “la vedere”. Dar nu-i e! Şi de aceea va trebui sǎ mǎ accepte cotrobǎind prin mǎruntaiele ei, urcând, sau poate coborând etaj cu etaj, pânǎ… Cine ştie pânǎ când?! Pânǎ când va gǎsi un rǎspuns raţional la întrebarea mea. Dar rǎspunsul nu-i e la îndemânǎ. Se vede asta din încrâncenarea ei.
La etajul şapte sunt doar patru birouri. Intru în primul la întâmplare. Nu mǎ mai sperie birocraţia, sistemul. Ştiu cǎ dacǎ mǎ rǎtǎcesc au sǎ mǎ caute ei pe mine, dacǎ am sǎ fac un pas strâmb au sǎ sarǎ sǎ îl îndrepte. Nu vor sǎ plec, nu vor sǎ mǎ piardǎ. Eu sunt personajul, bila fǎrǎ de care toboganul nu ar mai avea sens. N-am greşit biroul deşi l-am ales absolut la întâmplare. Maşina ştie unde vreau sǎ intru, camerele mǎ urmaresc din toate colţurile, în toate camerele, pe toate culoarele. Femeia e acolo unde mǎ aşteptam sǎ fie. Are trǎsǎturi urâte, aspre.
Mǎ aşez pe scaunul din faţa ei şi îi întind hârtiile. Le citeşte cu preocupare apoi îşi concentreazǎ atenţia asupra calculatorului. Îmi încrucişez braţele la piept şi aştept. Trebuie sǎ lupţi cu armele lor dacǎ vrei sǎ izbândeşti. Îmi dau seama cât de mult poate sǎ o irite rǎbdarea mea. Niciun icnet, niciun vaiet din partea-mi, scrâşnete înnǎbuşite din partea-i.
- Nu gǎsesc – vine în sfârşit confirmarea.
Se aşteaptǎ sǎ ţip, sǎ urlu, sǎ fac o scenǎ la care ea sǎ joace docil rolul de victimǎ pentru ca apoi sǎ riposteze mârşav. Dar nu-i fac jocul. Merg în continuare pe cǎrţile mele şi tac. Pas!
- Nu gǎsesc domnule şi pace.
- ???
- Deciziile despre care se face referire aici. Au dispǎrut ca şi cum cineva ar fi intrat în sistemul nostru informatic şi le-ar fi şters. Ar fi trebuit sǎ fie aici – îmi aratǎ ea cu degetul undeva pe un ecran invizibil privirii mele.
- Sau poate cǎ n-au existat niciodatǎ. Poate cǎ nici nu fac parte din sistem ci am fost introdus absolut eronat. La asta v-aţi gândit?
Se opreşte şi mǎ priveşte cu o figurǎ de vulpe intratǎ în coteţul gǎinilor. E momentul ei de glorie. Ochii îi sticlesc, buzele îi tremurǎ de nerǎbdare, nǎrile frǎmântǎ insistent aerul încins.
- Domnule! – mǎ priveşte ea sfidǎtor – întrun fel sau altul toţi avem o datorie la stat, fie cǎ ştim de ea fie cǎ nu!
Accept lovitura. Dar nu mǎ pot opri sǎ nu parez.
- Şi cine îmi poate explica în ce constǎ aceastǎ datorie?
E rândul ei sǎ se clatine. Ştiu deja rǎspunsul. E acelaşi folosit în orice situaţie când maşina nu are de fapt un rǎspuns. “Mergeţi un etaj mai sus la colegii mei”.
Cobor din nou la parter. Am devenit un mic erou local. Nu sunt foarte mulţi cei care au ajuns vreodatǎ în viaţa lor la etajul opt. De fapt din câte îmi dau seama prezenţi suntem doar cinci. Eu, un bǎrbat cu barbişon subţire şi la propriu şi la figurat, care vrea sǎ construiascǎ o moarǎ pentru balotat vântul (naiba ştie ce doreşte sǎ facǎ cu ea; sau cu el) şi încearcǎ sǎ afle ce aprobǎri îi trebuie pentru construcţie, douǎ doamne care se strǎduie ca şi mine sǎ afle de ce sunt datoare fiscului şi un şofer de taxi care în mod cu totul excepţional a sǎrit de la etajul patru direct la şapte şi acum aşteaptǎ la uşǎ, aşezat pe scaun şi sprijinindu-şi capul în palme, sǎ-i iasǎ hârtia. Cu şoferul de taxi treaba e încurcatǎ, cǎci nimeni n-a auzit niciodatǎ, dar absolut niciodatǎ, ca cineva sǎ fi sǎrit de la patru direct la şapte şi toata lumea presupune cǎ-l paşte pârnaia. De altfel omul e distrus complet. Abia se abţine sǎ nu izbucneascǎ în lacrimi.
Mǎ apropii de maşinǎ şi cei strânşi în jurul ei îmi fac loc depǎrtându-se din calea-mi într-o parte şi alta. “Dovedeşte-i!”, “nu te lǎsa, luptǎ-te cu nesimţiţii”, “fǎ-o şi pentru noi”, “doboarǎ sistemul, doboarǎ animalul” se aud în jurul meu glasuri rǎsfirate şi soptite. Doar bǎtrâna cu mustaţǎ proptitǎ cu un cot pe cutia maşinii mǎ bate bǎrbǎteşte pe umǎr şi cu pumnii strânşi având degetul mare prins înǎuntru îmi face semn cu capul în sus “Ţine-te tare, mai ai un pic pânǎ la zece!”. N-o întreb ce se întâmplǎ la zece, îmi imaginez cǎ e doar un prag psihologic.
Nu-mi trebuie mult sǎ ajung la etajul zece. Discuţiile sunt scurte şi aride “Nu ştim, nu avem, nu gǎsim”. Deja însǎ o paloare galben-murdarǎ a început sǎ acopere feţele celor cu care vorbesc. Sunt stânjeniţi. Nu fiindcǎ nu-mi pot satisface cererea, nu, nu, nici vorbǎ, ci pentru cǎ îşi simt neputinţa, nu a lor ca indivizi ci a lor ca mecanism, ca sistem. Simt cǎ se îngroapǎ în propria slǎbiciune, cǎ se surpǎ înlǎuntru şi cǎ va veni momentul în care maşina va trebui sǎ mǎ scuipe, sǎ mǎ trimitǎ înapoi, dar nu pe uşa cea mare cu scǎri de marmurǎ din faţǎ, ci pe o uşiţǎ micǎ undeva la vârful piramidei, care sǎ mǎ scoatǎ pe o strǎduţǎ dosnicǎ şi pustie unde sǎ nu fiu vǎzut de nimeni, poate chiar într-o altǎ lume diferitǎ de cea în care trǎiesc.
Cu cât urc cu atât sunt mai sigur cǎ de fapt etajele de la patru mai departe nu sunt construite deasupra pǎmântului ci se adâncesc undeva sub pǎmânt. Toatǎ structura e o piramidǎ cu fundul în sus din care noi nu vedem decât baza şi câteva nivele, restul structurii, cea mai mare parte din ea, cufundându-se în pǎmânt. E ca un aisberg ce înfǎţişeazǎ privirii partea cea mai puţin importantǎ. Colţii care sfâşie carenele metalice rǎscolind înlǎuntrurile fierbinţi sunt dincolo de suprafaţa semitransparentǎ care separǎ vizibilul de ne-vizibil.
Aerul din clǎdire îmi pare din ce în ce mai greu respirabil, nu pare sǎ fie împrospǎtat în vreun fel deşi ici colo se zǎresc în tavanul fals grile de ventilaţie. Lumina e din ce în ce mai difuzǎ. Corpurile de iluminat sunt mai rare, becurile mai puţine şi mai slabe. Şi spaţiul este mai strâmt şi asta face sǎ te simţi încolţit ca o lighioanǎ sǎlbatecǎ. Apoi nǎrile adulmecǎ mirosul de igrasie. Pereţii îmi par umezi, zugrǎveala umflatǎ şi pǎtatǎ în colţurile reci ale încǎperilor. Pânǎ şi oamenii s-au transformat. În mod evident, fǎrǎ echivoc. Sunt mai uscaţi, mai lipsiţi de culoare, de vlagǎ. Îmi par ascuţiţi, cu pielea înǎspritǎ o carapace cenuşie, cu degetele subţiate ca nişte tuburi negre fragmentate, cu capetele doar cuburi seci din care ies în exterior buzele, ochii şi urechile precum frunzele rebele din tufişurile ornamentale tunse la linie. Nas n-au. Sau au dar nu sunt decât o dungǎ subţire desenatǎ cu creion chimic pe faţa dreaptǎ a cuburilor undeva deasupra buzelor. Începe sǎ mǎ sperie adâncirea asta înlǎuntru.
Apǎs butonul liftului. Din spate cineva mǎ trage de mânecǎ. Privesc peste umǎr. E un alt individ celebru al locurilor. Un bǎtrân care probabil are peste optzeci de ani. E în clǎdire de peste trei luni. N-a urcat decât pânǎ la patru dar acolo lucrurile s-au complicat. N-am înţeles niciodatǎ de ce, lucrurile erau prea încurcate ca sǎ încerc sǎ mai înţeleg şi problemele lui. Cert este cǎ-şi aşteaptǎ în fiecare zi hârtia care nu mai soseşte. N-a mai plecat niciodatǎ acasǎ. Iar hârtia tot n-a sosit.
- Domnule! Aici nu se întâmplǎ ceea ce pare cǎ se întâmplǎ. Asta e o capcanǎ.
L-am privit lung şi întrebǎtor. Ştiam cǎ are un dram de dreptate dar nu înţelegeam ce vrea sǎ spunǎ.
- Crede-mǎ domnule. Ăsta e doar un muşuroi construit pentru ca el sǎ-şi poatǎ alege victimele. Sǎ le poatǎ face sǎ disparǎ fǎrǎ a atrage atenţia cuiva. Sǎ le poatǎ aduce de bunǎ voie în culcuşul sǎu de sub pǎmânt. Clǎdirea asta nu are nicidecum atât de multe etaje cât aratǎ cifrele maşinii. E uşor sǎ vezi de afarǎ dacǎ eşti atent. Nu are decât patru etaje. Celelalte sunt de fapt un muşuroi sub pǎmânt, nu etaje deasupra aşa cum crede toatǎ lumea.
- Stai, stai puţin. Cine? Care el?
- El, ea... Gângania.
- Gângania?
- Da, da... gângania... Ştiu cǎ n-ai sǎ mǎ crezi dar am vǎzut-o cu ochii mei. E jos, jos de tot în inima pǎmântului. E ultimul nivel, cel la care n-ai vrea niciodatǎ sǎ ajungi. E un singur birou acolo. Unul singur, ca o vizuina de cârtiţǎ, umedǎ, întunecoasǎ, rece. El stǎ la masa din faţa uşii, urmǎreşte monitoarele şi trage de manete.
- De manete?
- Da, da, de acolo controleazǎ totul. Cine urcǎ, cine coboarǎ, cine unde intrǎ, cine pleacǎ definitiv, cine rǎmâne şi în cele din urmǎ cine ajunge la ultimul nivel, în vizuina lui, pe masa lui.
Simt fiori pe şira spinǎrii. Mare parte din povestea sa seamǎnǎ cu ceea ce am observat eu singur, dar viziunea lui e evident una fantasmagoricǎ. Gândaci, muşuroaie, victime care cad în plasa neîndurǎtorului. Era prea mult pânǎ şi pentru mine care am o fantezie destul de bogatǎ. Era evident cǎ blufa. Cât stǎtuse în clǎdire auzise tot felul de poveşti ale celor care trecuserǎ pe acolo, le înflorise şi le învelise în poleialǎ strǎlucitoare.
- Hei... dar de unde ştii de gânganie?! Ea trǎieşte acolo jos, jos de tot. Iar tu n-ai ajuns sǎ treci de patru. Deci nu ai de unde sǎ ştii ce e jos.
Bǎtrânul mustǎceşte şi-şi plimbǎ limba peste buzele uscate. Are dinţii rari şi stricati, buzele crǎpate, pielea feţei plinǎ de ţepi lungi şi aspri ca un cactus bǎtrân.
- Am pǎcǎlit maşina. Acum nouǎzeci şi sapte de zile stǎteam aici, axact aşa cum stǎm noi doi acum. Era un bǎrbat cu un sacou închis, cu nişte dungi cenuşii, cu diplomat, cu un ghiul mare şi puţea de trǎsnea a parfum. Urma sǎ urce la cinci. Dar n-a mai luat liftul. Când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus. Am luat liftul în locul lui. Ştiam câte ceva despre ceea ce se întâmplǎ de la un vecin care a avut o problemǎ asemǎnǎtoare cu a mea. Am apǎsat ultimul etaj. Contrar aşteptǎrilor m-a lǎsat sǎ mǎ duc pânǎ acolo. Am bǎtut la uşǎ şi uşa s-a deschis. N-a fost o întâlnire deloc plǎcutǎ. Îl aştepta pe celǎlalt. Nu mǎ întreba de ce îl aştepta atâta timp cât omul urmǎ sǎ urce doar pânǎ la cinci. Probabil cǎ ştia cǎ e un trişor şi cǎ va încerca sǎ urce direct la ultimul nivel sǎrind peste toate celelalte. M-a privit fix şi mi-a spus doar atât “M-ai pǎcǎlit şi mie nu-mi place sǎ fiu pǎcǎlit. N-ai sǎ mai pleci de aici niciodatǎ”. Nu m-a speriat nici el nici ameninţarea lui. Sunt un om care nu mai are ce pierde. În schimb dumneata eşti un om care poate pierde multe.
M-au lǎsat cu gura cǎscatǎ cuvintele bǎtrânului. Povestea lui avea cap şi coada, avea sens. Lucrurile pǎreau înflorite şi total fanteziste, dar era atât de bine împǎnatǎ cu elemente pe care le simţisem eu însumi. Bǎtrânul ori avea o imaginaţie absolut fabuloasǎ, ori era dintre cei aleşi, ori nu era real nici mǎcar o sprânceanǎ, ci doar o imagine proiectatǎ pe perete de o minte obositǎ. N-am avut timp sǎ mǎ mai gândesc mult la bǎtrân. Liftul a pufǎit scurt şi usile s-au deschis ca o gurǎ de şarpe plictisit de atâtea înghiţituri ce nu potolesc foamea.
Cuvintele bǎtrânului m-au marcat puternic “Când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus; când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus; când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus” îmi ţǎcǎne în creier ca o pǎpuşǎ stricatǎ. În faţa uşilor deschise bǎrbatul cu ghiul a ales sǎ nu mai urce. A întors spatele şi s-a dus. A scǎpat. Sau cel puţin aşa pare, dar chiar aşa sǎ fie?! Eu ar urma sǎ ajung la zece. Zece nu poate fi decât un prag psiholoic. Şi totuşi... dacǎ bǎtrânul are dreptate şi toatǎ construcţia nu e decât o pâlnie pentru ca cei cernuţi sǎ ajungǎ la el?! Nu mai am timp sǎ mai gândesc. Liftul pufǎie şi uşile încep sǎ se apropie. Socotesc repede...