Scări

Blocul în care stau are patru etaje. Eu locuiesc la trei, sub mine stă familia Popovici iar deasupra tanti Lucreţia. Ea se plânge mereu că vara e prea cald şi iarna e prea frig din cauză că deasupra are doar tavanul subţire şi apoi cerul. Cerul nu ţine iarna cald şi vara răcoare, cerul e doar un gard, spune tanti Lucreţia.
Alaltăieri seară când am vrut să ies să-mi iau ţigari am avut parte de o surpriză uriaşă. Cineva demolase scara în dreptul etajului trei. Nu ştiu cum a putut să facă una ca asta fără să iasă tărăboi, da uite că a reuşit. Era scară ca lumea, din beton armat, de pe vremea lui Nea Nicu, făcută cu simţ de răspundere şi cu pietricele de mozaic, nu era de ici de colo s-o culci la pământ. Nu mai rămăsese decât platforma de beton de la etajul meu cu nişte fiare atârnând din ea, treptele dispăruseră toate şi în sus şi în jos. M-am lăsat în genunchi şi am cercetat cu amănunţime. Era ruptă ca şi cum ai frânge o pâine în două, nu era spartă cu dalta şi nici cu pickamerul. Întâi mi-am spus că o fi fost cutremur şi n-am simţit eu, dar nimeni nu părea să fie speriat de o asemenea grozăvie. Apoi am zis că o fi fost un defect de construcţie, o hibă ascunsă care a cedat, era singura explicaţie raţională pe care am găsit-o aşa şezând pe vine. Mi-am făcut cruce şi m-am întors înapoi în camera mea. Eram care va să zică suspendat, nu puteam nici să urc, nici să cobor. Jos însă viaţa se desfăşura netulburată.
A doua zi dimineaţă, era sâmbătă, m-am întâlnit în piaţă cu tanti Lucreţia. Cumpăra roşii. Am rămas uimit să o văd, căci între etajul trei şi etajul patru nu mai existau trepte iar tanti Lucreţia este prea bătrână pentru a executa cascadorii.
- Săru’ mâna tanti Lucreţia? Toate bune?
- Bună băiete.
- Tanti Lucreţia, da cum ai coborât mata dimineaţă, că e o problemă cu scările de la trei. Nu mai sunt!
Tanti Lucreţia a ezitat o clipă, apoi a dat din umeri. Nu-şi aducea aminte, dar nici nu părea foarte important pentru ea.
- Da tu cum ai coborât dacă zici că nu mai sunt - mă întreabă ea clipind enigmatic.
- Cine?
- Treptele.
Rămân încremenit. Tanti Lucreţia are dreptate. Are perfectă dreptate. Nici eu nu-mi amintesc cum am coborât dimineaţă din bloc. Pur şi simplu nu-mi amintesc. În schimb pot să jur cu mâna pe inimă că aseară treptele nu existau. Am atins marginea jumulită a betonului cu degetele mele, am mângâiat pietricelele rotunjite, m-am înţepat în vârfurile ascuţite. Am văzut clar treptele de la doi care se dezveleau privirii înapoia celor care nu mai erau. Iar în sus am zărit tavanul dincolo de care nu mai e decât cerul.
- Da mata ai auzit ceva zilele astea?
- Ce să aud băiete?
- Aşa, ca un buf mare. Cum a căzut scara ... Sau poate nişte oameni.
- Nişte oameni?
- Nişte oameni care să vorbească şuşotit despre coborât şi despre urcat. Despre trepte. Cineva trebuie s-o fi făcut!
- N-am auzit nimic.
- Şi nici n-ai văzut nimic?
- Ce să văd, mamă?!
- Nişte macarale, sau nişte buldozere, nişte camioane. Sau nişte oameni…
- Nişte oameni?
- Da, nişte oameni care să ducă în cârcă o scară, o scară de beton.
- Crezi că ar fi putut? - Dacă ar fi venit noaptea, pe furiş, fără să-i vadă nimeni dar absolut nimeni, ar fi putut lua orice scară...
Tanti Lucretia a dat iar din umeri ţuguind buzele. Nu prea era de acord cu răspunsul meu, dar nici nu o interesa prea tare subiectul. Nici eu nu eram sigur.
- Ştii ce cred tanti?! Că de fapt e o parabolă!
- Cine? Scara?
- Nu, nu scara în sine, ci toată povestea! Cred că viaţa vrea să-mi spună că nu sunt bine ancorat cu picioarele în pământ. De-aia m-a lăsat fără treptele de jos.
Tanti Lucretia m-a privit strâmb ca pe un copac care în loc să crească vertical, creşte oblic, dar n-a spus nimic.
- Dacă nu eşti bine ancorat cu picioarele în pământ te bate vântul de te nenoroceşte, uite aşa - îi arăt eu înclinându-mi trunchiul în stânga şi în dreapta cu aproape nouăzeci de grade. Şi apoi te zboară, nu rezişti - îi explic şi desfac larg braţele simulând zborul unui avion.
Tanti Lucreţia nu pare entuziasmată de explicaţiile mele, a lăsat ochii în pământ. Se uita fix la o roşie storcită de la colţul unei tarabe. I se văd seminţele ca nişte maţe întoarse în afară. Nu cred că înţelege ce-i spun.
- Şi în sus?
- În sus ce? - o întreb intrigat ştiind că tanti Lucreţia de la patru nu are deasupra capului decât tavanul subţire şi apoi cerul.
- În sus de ce nu sunt trepte?
- Pentru că nu sunt conectat nici la vise, plutesc undeva între concret şi oniric ca o stafidă într-un aluat de cozonac. Şi dacă nu ai vise mori. De fapt eşti deja mort, un om fără vise este un om deja mort, un cadavru umblător. În mod paradoxal visele te ţin legat de realitate. Altfel realitatea ar părea prea obtuză, prea cenuşie şi mulţi şi-ar lua gâtul. Visele colorează viaţa, mută marginile ei dincolo de ceea ce poate cuprinde ochiul.
- Eu nu am niciun vis, mamă. Ce vis să mai am la vârsta mea?!
Mă uit la tanti Lucreţia. E subţire ca un ţâr, are braţele descărnate şi pielea îi înveleşte oasele goale ca un pled vechi. Ochii sunt pierduţi în orbite, abia se mai zăreşte albul undeva înapoia privirii obosite. Nu vreau să-i spun ce-am văzut.
- Da tanti, la vârsta matale...
Tanti Lucreţia şi-a ridicat sacoşa plină şi dă să plece. Eu mai rămân. Împing cu vârful pantofului roşia storcită sub tarabă. Cred că nu mă mai întorc în bloc, o să dorm la un prieten câteva zile. Mi-ar fi foarte greu să-mi explic existenţa treptelor. Apoi cred că ar fi bine să mă mut. Da, da, asta o să fac cu siguranţă, o să mă mut...