Prinţesa

Prinţesa a apărut în viaţa lui Constantin într-o zi de joi. Cu o seară înainte un camion descărcase în scuarul dintre blocuri câteva bucăţi de mobilier şi o grămadă de nimicuri cufundate în 10-15 cutii de carton potrivite ca dimensiune şi zăvorâte cu bandă adezivă gri. Nimeni n-a văzut cine le-a urcat în blocul de patru etaje şi nici unde anume, căci noaptea acoperise totul ca o prelată sub care n-aveai a şti ce se petrece, dar toţi au remarcat-o a doua zi dimineaţă pe Prinţesă. Era o femeie tânără, brunetă, cu părul scurt şi cu trup subţire, cu picioare lungi totdeauna înfipte în tocuri ascuţite. Avea un mers semeţ dar unduitor, ce părea să cânte la fiece pas, cu spatele drept, cu capul dat uşor înapoi şi nasul în vânt, ceea ce-i oferea o privire direct conectată la linia orizontului şi niciodata la boţul de asfalt de sub picioare pe care părea să-l ignore la fiece călcătura şi o frumuseţe crudă de parcă ar fi scuturat din priviri roi de campanule albe la fiecare atingere cu dejurîmprejurul. De-aia o şi porecliseră oamenii după nici două zile de la sosire, Prinţesa. “Ai văzut-o p-aia nouă de se mută la 4 în locul Ioneştilor, merge aşa ţeapănă de parcă are o ţepuşă-n fund şi coroană pe cap, zici că-i prinţesă?!” şuşoteau babele pe la colţuri. De fapt ştirea că locuieşte la 4 în locul Ioneştilor era doar o presupunere pentru că nimeni n-o văzuse urcând sau coborând dar singurul apartament liber în tot blocul era cel al Ioneştilor cărora le plecaseră amândoi copiii în America şi se hotărâseră în sfârşit să-şi vândă apartamentul şi să se mute la ţară. Şi-n mod paradoxal nimeni n-a ştiut niciodată, până la sfârşit, cum o cheamă cu adevărat pe Prinţesă. Degeaba iscodiseră în facturile de la întreţinere, degeaba îşi întrebaseră rudele angajate la primarie, degeaba trăgeau cu urechea de fiecare dată când o auzeau vorbind, apartamentul era pe numele unui bărbat ce nu spunea nimic urbei iar numele tinerei femei nu apărea nicăieri. Nici numele nu-l ştiau şi nici prenumele. Aşa că au rămas să-i spună doar Prinţesa.
Constantin fusese vrăjit din prima clipă de frumuseţea femeii. Era exact opusul a ceea ce promovau cu asiduitate televiziunile şi societatea în general. N-avea nici buze sau sâni de silicon, nici gene făcute, nici obrajii boiţi, nici curburi ademenitoare ale şoldurilor dezvelind dorinţe, nici priviri sfredelitoare scormonind prin ochii larg căscaţi înlăuntrul puţurilor cu ghizduri umede. Părea că trece prin lumea care o înconjoară ca o pasăre, plutind undeva între cer şi pământ şi ocolind cu eleganţă orice învolburare a prezentului ce putea deveni un obstacol. Şi cu toate acestea era atât de frumoasă! Iar frumuseţea i se descoperea la fiecare privire aruncată-mprejur, la fiecare pas coborât şi săltat, la fiecare respiraţie, ca un boboc ce-şi dezveleşte miezul parfumat de sub rochiile nenumărate de petale. În a patra zi a sosirii Prinţesei, Constantin îşi mutase scaunul din dormitor, pe care îşi arunca zilnic hainele când venea de la treabă, dinspre capătul patului în dreptul ferestrei, ceea ce-i permitea să supravegheze în tihnă aleea scurtă de la intrare şi să o vadă pe Prinţesă de fiecare dată când intră sau iese din bloc.
Tot într-o zi de joi, dar câteva luni bune mai târziu, Constantin a aflat că Prinţesa ştie a zâmbi. Ba chiar a râs preţ de jumătate de minut. N-ar fi crezut una ca asta căci de fiecare dată când trecuse pe lângă ea, ca din întâmplare, în fugă, căci stătea îmbrăcat, iar pantofii fără şireturi îl aşteptau cuminţi în dreptul uşii doar să-şi treacă picioarele prin ei în coborârea-i vijelioasa, nici nu-l băgase în seamă ci căta în zare cu faţa complet neutră spre gânduri numai de ea ştiute. Atunci însă, joi, se întâlnise cu altă femeie, tânără ca ea şi stătuseră vreme de vreo zece minute de vorbă pentru ca în cele din urmă Prinţesa să zâmbeasca uşor şi apoi să izbucnească în hohote spre uimirea întregii asistenţe care o urmărea dindărătul perdelelor groase.
A fost o mare schimbare pentru Constantin, căci Prinţesa devenise dintr-o dată umană, tangibilă, materială. Ceea ce i-a dat curaj şi după ce a ratat de câteva ori o abordare directa, a reuşit în fine să-i întindă mâna. “Pot să vă ajut eu să duceţi sacoşa? Şi eu merg tot către casă!” a întrebat-o el înclinându-se uşor cu o mână la piept ca un paj, poate involuntar, dar cu siguranţă vizibil, întinzând apoi braţul pentru a lua sacosa plină din mâna delicată a femeii. Era a optsprezecea oară când o urmărise până la supermarketul din zonă în speranţa că va da într-un fel sau altul peste dânsa. “Desigur domnişorule!” îi răspunsese Prinţesa zâmbindu-i împovărător de dulce şi întinzând pasul înaintea-i. “Domnişorule!” Nu auzise cuvântul acela rostit niciodată de nimeni şi nici nu şi-l imaginase rostit vreodată de cineva. Pe Constantin îl bufnise râsul dar îşi strânsese buzele între dinţii mărunţi ca de viezure ca să nu pară prost crescut şi o urmă cuminte. Prinţesa, urma să constate el mai târziu, avea un fel ciudat de a vorbi, folosind cuvinte care se potriveau situaţiei dar care parcă erau culese precum cireşele din pom, de ici şi de colo faţă de cum erau de coapte şi nu orânduite ca legumele la tocană. Multe seri mai târziu pe când avea să-şi rumege pe îndelete una din măruntele victorii, Constantin avea chiar să constate că vorbele Prinţesei păreau mai degrabă traduceri ale unui străin de meleagurile acelea, neobişnuit cu vorbele localnicilor, ca şi cum ar fi gândit tot ce i-ar fi trecut prin cap într-o limbă, pentru a a-şi dezghioca apoi înlăuntrul în cuvinte ce nu-i erau familiare.
Şi nu atunci ci exact doi ani mai încolo, când în fine aveau să-şi stea alături şi să-şi dezvelească sufletul unul altuia, Constantin avu o revelaţie care-l făcu să se cutremure. Prinţesa era cu totul altfel plămădită faţă de toate femeile pe care le întâlnise şi nu erau puţine deşi era tânăr. Nu ştia să-şi explice în ce fel, dar ceea ce simţise atunci, demult, vizavi de felul ei de a vorbi, simţise şi când îi ascultase înlăuntrul grăind fără vorbe. Prinţesa părea că vine din altă lume. Avea un bun simt extraordinar nemaîntâlnit între oamenii de rând, era firavă ca o floare dar puternică ca o acvilă, vedea dincolo de ceea ce pentru oamenii obişnuiţi erau doar ziduri şi mai ales trăia cu patimă, arzând la fiece vorbă ce-o atingea ascuţit. Abia atunci Constantin, punând cap la cap tot ce aflase despre dânsa de-a lungul celor doi ani în care o urmărise cu nestăvilită îndârjire, înţelese că Prinţesa nu e trup pământean, ci e fiinţă coborâtă din stele şi rătăcită dintr-o nefericită întâmplare pe Pământ. I-a şi spus asta cu sobrietatea neiertătoare a unei asemenea descoperiri, dar ea a râs şi nici nu a confirmat dar nici nu a negat, mulţumindu-se a chicoti şăgalnic ca o şcolăriţă. “Aşa crezi tu despre mine?! Dacă aşa crezi tu, aşa o fi, asta e bine!”.
Prinţesa avea zile în care râdea cu poftă şi cu nealterată sinceritate ca un copil, răscolind cu hohotele sale cele mai urâcioase înlăuntruri, pentru ca mai apoi să cadă în prelungi melancolii cu accese violente de tristeţe ireparabilă şi hohote de plâns nestavilite. Atât de rău i se rupea sufletul lui Constantin încât într-o seară, când hohotele năvăliseră învolburate prin ţevile coloriferului şi umpluseră micul său dormitor, îşi luase inima în dinţi şi urcase până la dânsa cerându-i cu palmele împreunate “Spune-mi te rog ce pot face? Lasă-mă te rog să-ţi fiu de folos! Cum pot să te ajut să te întorci?”. “Să mă întorc? – îl privise ea mirată prin draperia de lacrimi rotunde. Unde?” “Înapoi la ai tăi!” Prinţesa l-a scrutat o vreme încruntată, apoi a izbucnit în râs împreunându-şi braţele după gâtul său şi sărutându-l lung şi pofticios pe gura. “Micul meu Prinţ pământean, ce m-aş face eu fără tine!”.
A fost primul pas spre o prietenie inimaginabilă pentru Constantin, între un pământean cu nimic ieşit din comun şi o prinţesă venită din stele şi rătăcită în mod neaşteptat tocmai pe Pământ. Şi a încercat Constantin să o cunoscă cât poate mai bine pe Prinţesă şi lumea sa. A deschis netul şi a purces a studia meticulos toate planetele unde ar fi putut exista viaţă. Aflase de exemplu cu nespusă uimire că doar Calea Lactee ar contine aproximativ 8,8 miliarde de planete asemănătoare Pământului şi care s-ar putea dovedi ospitaliere pentru viaţă. Citise cu asiduitate despre Kepler 69c, o planetă din afara sistemului nostru solar, care orbitează în jurul lui Kepler-69 la aproximativ 2700 de ani lumină faţă de Pământ, în constelaţia Cygnus şi care seamănă aproape perfect cu acesta, dar şi despre altele asemănătoare, despre Gliese 581e din constelaţia Libra, despre 55 Cancri e care se învârte în jurul Soarelui precum Pământul, despre Kepler 22b din constelaţia Cygnus, despre Gliese 667 Cb din constelaţia Scorpius şi despre multe altele. Citise apoi cu nestăvilită speranţă despre posibilitatea ca drumurile de la Pământ la cea mai apropiată planetă locuită să se facă totuşi cu o viteză mai mare decât viteza luminii, ceea ce i-ar fi permis Prinţesei să se întoarcă înapoi la ai ei înainte ca viaţa să i se fi scurs. Citise despre Metrica Alcubierre a unei regiuni spaţiu-timp care ar permite o călătorie la viteze fabuloase, despre Tubul Krasnikov, un fel de autostradă de superviteză a Cosmosului cum auzise că erau cele din Germania şi despre transferul între spaţii curbe prin găurile de vierme. Şi cu toate acestea îi era teamă. Drumurile erau mult prea lungi şi nesigure.
Şi poate că povestea lor de iubire ar fi continuat la nesfârşit, oscilând între siguranţa atingerii şi incertitudinea privind cele 8,8 miliarde de planete cu potenţial locuibil din Calea Lactee, dacă într-o seară de mai Prinţesa n-ar fi năvălit pur şi simplu în micul său apartament pentru a se arunca în braţele-i tremurânde. “Mi-e frică, Printule! Nu ştiu ce să mă fac…”. N-a întrebat-o de ce. A mângâiat-o doar pe păr şi a strâns-o tare de tot în brate, lăsând-o să-şi verse lacrimile rotunde ca florile de mărgăritar peste cămaşa sa cadrilata. Şi lui îi era frică...
“Mi-e frică tare Prinţule! Trebuie să plec, trebuie neapărat să plec!”. Şi sufletul lui Constantin a tresărit iar faţa i-a zâmbit pe de-a-ntregul. În fine accepta să se întoarcă! Şi avea nevoie de el! O adora mult prea mult pentru ca iubirea-i să fie una egoista. “Când?” a întrebat el liniştit continuând să o mangaie pe par. “În noaptea asta! Tu trebuie să mă duci sus pe deal. De acolo are să vină să mă ia!”. Constantin a ajutat-o să-şi strângă câteva lucruri de grabnică trebuinţă într-o geanta de damă, a sărutat-o apăsat pe buze, apoi a încuiat uşa în urma-i, a luat-o de mână şi au început să urce amândoi pieptiş povârnişul aburcat, printre pietre ascuţite şi ierburi uscate. “Până aici, Prinţule! De aici mă descurc” i-a spus ea icnind din greu, strângându-şi într-o mână geanta şi cu cealaltă cuprinzându-i obrazul. Era fierbinte palma Prinţesei, era grozav de fierbinte astfel încât simţi cum degetele ei îi ating oasele feţei, ba mai mult, trec prin piele şi prin carne şi i se plimbă pe vârfuri moi prin creier. Pentru o clipă Constantin crezu că fata o să să se aprindă, chiar acolo sub ochii săi, pe vârful culmii şi are să se tranforme în cenuşă înainte ca ai ei să mai apuce să o ridice la cer. “Hai du-te, Prinţule, te rog du-te, acum e doar momentul meu, doar al meu” a suspinat Prinţesa îndepărtându-se şi imediat a văzut luminile ameţitoate. Apăruseră de niciunde. Nu era mult mai mare decât un automobil obişnuit, era însă rotund şi plin de lumini de jur împrejur. A coborât ca o stea strălucitoare chiar pe vârful culmii, deschizând patru picioare de metal ca patru arcuri elastice şi o trapă simplă ca o uşă de apartament de bloc, doar că se rostogolea spre picioarele umblătorului şi nu se deschidea într-o parte.
Constantin n-a dormit, ci a plâns continuu până când Soarele a ieşit de după deal, moment în care şi-a spălat faţa cu apă rece, şi-a pus cea mai bună cămaşă şi a decis să coboare din bloc şi să spună Lumii adevărul. Dar Lumea ştia deja adevărul, sau măcar parte din el, a constatat Constantin cu grozavă uimire. “Ai auzit că a dispărut Prinţesa?! Cum a sosit, aşa a plecat, învelită în noapte şi în mister!” şuşoteau unii. “Ai auzit că a murit săraca? Offf, Doamneee, ce nenorocire!” se văicăreau alţii. Constantin i-a liniştit însă pe toţi şi le-a explicat cu lux de amănunte toată povestea, începând cu vorbele parcă traduse ale Prinţesei şi terminând cu urcarea ei în farfuria zburătoare pentru a se întoarce la ai ei, din noaptea care tocmai se încheiase. “Sărăcuţul de tine, cât trebuie să suferi…” îşi dădeau coate cei ce-l urmăreau, dar Constantin nu stătea să le asculte vaietele, ci mergea mai departe să le povestească tuturor minunata întâmplare ce se petrecuse chiar sub ochii săi. “Prinţesa s-a întors la ai ei! I-am văzut eu când au venit să o ia acasă. A strâns câteva lucruri mărunte într-o geantă maro şi apoi a urcat într-o farfurie zburătoare luminoasă…” “Offf, dragul de tine, cât trebuie să mai suferi…” îi răspundeau toţi într-un glas, privindu-l cu milă.
Când i-a văzut coşciugul Constantin a început să râdă. Se gândiseră la toate, îi făcuseră chiar şi o ieşire pământeană din scenă. “De ce nu-i deschis capacul, hmm? Pentru că nu-i nimeni acolo! Ea a plecat, s-a întors la ai ei! Acolo îi e doar costumul pământean croşetat de ei” încercase Constantin să-i convingă pe cei ce-i ascultau vorbele, plecând apoi mai departe să le explice şi celorlalţi lucruri care lui îi erau atât de clare dar pe care lumea se înverşuna să le ignore. Chiar şi atunci când i-au spus că trupul ei fusese atât de ciopârţit încât abia putuse fi identificat, Constantin râsese cu poftă. Un fost iubit şopteau cei mai mulţi, în timp ce alţii vorbeau despre lucruri şi mai urâte. Dar Constantin ştia că doar el cunoaşte întregul adevăr, aşa că i-a lăsat în plata Domnului şi s-a întors spre cărţile sale despre Calea Lactee şi găurile de vierme şi Metrica Alcubierre şi Tubul Krasnikov, privind în fiecare seară luminos către stele…