Suerte de matar (final)

(continuarea povestii de aici: http://blogulluimosu.blogspot.ro/2016/01/tonomatul-partea-intai.html)

Era îngrozitor de frig. Am aruncat valijoara în portbagaj, am urcat repede în maşină şi am pornit în trombă. Am schimbat vitezele una după alta până când maşina s-a lansat pe şosea ca un yacht pe asfaltul oceanului. Şoseaua era complet goală. Lumina dimineţii abia mijea de sub frunzele tremurânde. Îmi aduceam aminte perfect. Povestea avusese loc cu ceva mai bine de doi ani în urmă. La Sepulveda, în Spania. Nu apucasem să am o imagine clară a femeii, dar ochii, ochii nu aş fi putut niciodată să-i uit. Era noapte, ieşisem dintr-un tapas şi mă îndreptam agale spre hotel ocolind pe străduţe lăturalnice în încercarea de a-mi oferi câteva clipe întru limpezirea gândurilor şi a sufletului. Cei doi vorbeau în spaniolă. Nu înţelegeam mai nimic din ceea ce-şi spuneau. Încercau să păstreze tonul în şoaptă dar debitul lor verbal era din ce în ce mai năvalnic.
Erau la zece metri, doisprezece nu mai mult, cufundaţi în semiîntuneric la adăpostul unui perete înalt din cărămidă nisipândă. M-am oprit şi am privit umbrele mişcătoare. După câteva minute de ceartă femeia a tăcut şi a dat să plece. Bărbatul a tăcut la rându-i apoi mânios a scos ceva din buzunar. N-am bănuit atunci ce este dar ulterior a fost clar că scosese un revolver. Ea s-a răsucit şi la confruntat şuierând două vorbe ascuţite, atât, două vorbe ascuţite ca lamele aceleiaşi spade înfigându-se între coarnele taurului. Au început să se certe din nou, şoptit, pentru ca cele două umbre să se unească în cele din urmă într-una. Nu-mi dădeam seama dacă perechea a ajuns la o înţelegere şi s-au prelins unul în braţele celuilalt sau dimpotrivă, lupta surdă devenise una corp la corp. Şi tocmai când eram pregătit să dau o şansă serioasă primei opţiuni s-a auzit focul de armă. Umbra a rămas în picioare o vreme, apoi o jumătate s-a desprins şi s-a prăbuşit la pământ. Cealaltă jumătate s-a aplecat asupra primeia, a cercetat-o preţ de câteva secunde, apoi a rupt-o la fugă. A trecut pe lângă mine ca un fulger. Când a ajuns în dreptu-mi a ridicat ochii îngrozită. Nu se aştepta să existe un spectator. N-am apucat să văd prea bine faţa femeii, dar ochii, ochii m-au străpuns. Avea privirea ciutei încolţite. Îngrozită, tulbure, ruptă de lume. Am încercat să uit întâmplarea. N-avea niciun rost să mă prezint la poliţie, eram într-o ţară străină, tot ceea ce văzusem era învăluit în cenuşiu şi în plus orice ancheta m-ar fi obligat să rămân locului o vreme iar eu aveam treburi, aveam şuruburi de vândut. După două săptămâni am înnoptat în aceeaşi localitate. Îmi rezolvasem toate problemele şi mă întorceam înapoi spre Madrid urmând să părăsesc Spania în ziua următoare. În restaurant, pe perete era o fotografie lipită cu bandă adezivă. Nu-i dădusem atenţie când am intrat, dar în timp ce aşteptam să vină paella, am privit-o atent. Era chipul unei femei. Nu înţelegeam ce scrie sub poză dar îmi puteam imagina. Era căutată de poliţie. "Ce-i cu femeia? Ce-a făcut?" l-am întrebat pe băiatul care-mi întindea farfuria. "A ucis un bărbat acum două săptămâni. O caută toată poliţia din Spania! Nu-i dau de urmă." Atunci am îngheţat. Am privit atent fotografia şi mai ales ochii femeii. Nu era nicio îndoială. Era femeia din seara aceea, cea care trecuse pe lângă mine ca o furtună, după ce se auzise focul de armă. "Sper să scape. E o femeie tare frumoasă!" a mai spus băiatul şi s-a îndepărtat clătinând din cap. Nu aveam nicio îndoială, era aceeaşi femeie pe care o luasem cu maşina cu o zi în urmă şi care acum şedea ghemuită pe bancheta din spate.
- E cald? - am întrebat privind în oglinda retrovizoare, încercând s-o potrivesc astfel încât imaginea din urmă să vină de pe chipul femeii şi nu după dunga şoselei.
Femeia nu răspunse. Era exact aşa ca atunci când o găsisem pe şosea, cufundată sub gluga ca o cască de cosmonaut. Doar că nu mai zâmbea. Dimpotrivă, privirea-i era albastru furtună, buzele strânse buchet, spaţiul dintre sprâncene adunat în cute înghesuite.
- Nu ne-am întâlnit întâmplător ieri nu-i aşa?!
- Nu! - a recunoscut ea.
- Mă cauţi de atunci?
N-a răspuns continuând să se cufunde în jacheta groasă ca un copil îmbufnat care n-a primit jucăria dorită.
- Ai venit să mă ucizi! De-asta mă cauţi, nu-i aşa? Am găsit pistoletul în rucsacul tău!
Femeia a tresărit, a apucat iute rucsacul, l-a desfăcut, a scos pistoletul şi l-a verificat. Era încărcat, aşa cum îl lăsase.
- N-am încotro, nu?! Acum chiar nu mai am încotro! După noaptea care-a trecut am avut o ezitare, dar acum nu mai am niciuna. Cine te-a pus să suni la poliţia spaniolă?
- Ai coborât după mine?
- Desigur. Eşti un copil, te trădezi imediat. Mi-am dat seama pe dată că ţi-ai amintit cine sunt. Că ştii tot. Mai bine luam o puşcă cu lunetă şi-ţi trimiteam un glonte între ochi acolo pe şosea, în loc să-ţi deschid portiera maşinii. Ar fi fost mult mai simplu.
Ţinea pistoletul în poală cu podul palmei proptit pe mâner şi cu arătătorul pe trăgaci.
- Am fugit cu prima maşină care mi-a ieşit în cale. Am stat ascunsă o vreme în Madrid. Când lucrurile s-au liniştit am pornit-o spre Danemarca. Acolo m-am aşezat. Mi-am schimbat complet fizionomia, stilul, viaţa. Am reuşit să obţin un paşaport nou. Am încercat să uit. Poliţistii sunt prosti, sunt niste slujbaşi care dacă li se termină programul pleacă acasă, îşi mănâncă liniştiţi supa fierbinte, îşi fut nevasta, apoi a doua zi o iau de la capăt cu noile cazuri apărute peste noapte. Nu m-ar fi găsit în vecii vecilor. Dar în tine nu puteam avea încredere, tu m-ai fi putut trăda imediat. Aşa că m-am întors acolo. Am găsit barul unde băusei şi hotelul în care ai stat. N-a fost uşor, a trebuit să verific câteva zeci de oameni. Şi a durat fantastic de mult, mai mult decât îmi permiteam.
O vreme tăcu ca şi cum s-ar fi măcinat în privinţa deciziei pe care ar fi trebuit să o ia.
- Tot nu-mi dau seama cum de m-ai recunoscut. M-ai zărit doar o secundă în noaptea aia. Era întuneric. Acum arăt cu totul altfel, m-am schimbat mult.
- Ochii!
- Poftim?
- Ochii. Doar ochii ţi i-am văzut în noaptea aceea. Atât şi nimic altceva. Erau înfiorători. Speriaţi, înspăimântaţi, nepământeni. Ochii mi i-am reamintit şi azi noapte.
Apoi iarăşi trecu o pauză lungă.
- De ce m-ai luat dacă ştiai toate astea? Mă încurci teribil. Ştii de ce te caut, nu ţi-e teamă deloc că am să te ucid? Pentru asta am venit la Hara. Pentru asta te caut de aproape un an şi-ţi urmăresc de bună bucată de vreme drumurile prin Europa. E viaţa ta contra vieţii mele. Aş face-o fără să clipesc. Atunci a fost o întâmplare nefericită. Nu trebuia să se întâmple aşa. El m-a ameninţat iar eu m-am apărat. Arma s-a descărcat din greşeală. Dar acum e altceva. Viaţa m-a înrăit. Sunt o fugară, un om fără lume, fără viitor. Dacă am să te fac să taci definitiv îmi voi recăpăta viaţa.
- Nu-mi spune mie astea. Dacă vrei să te confesezi cuiva oprim la primul post de poliţie. Sincer, nu mă interesează.
- M-am gândit că s-ar putea să conteze…
- E un semn de omenie.
- Căcat! Poţi să încetineşti, te rog?!
- Aş putea. Dar am ajunge prea târziu la Oslo şi nu-mi doresc asta. Risc să pierd avionul. Pentru ce vrei sa încetinesc?
- Dacă te împuşc în ceafă vreau să mergem suficient de încet cât să scap cu viaţă din accidentul ce va urma.
- Încetinesc dacă întradevăr te-ai decis dar eu nu cred asta. Se vede în ochii tăi că încă oscilezi. Greşesc?!
- Nu! Ştii, ai un dar aparte de a privi lumea in ochi. Cu toate femeile faci asta, sau ţi-a căşunat tocmai pe mine?! Tot încerc să înţeleg de ce n-ai plecat fără mine şi nu găsesc un răspuns satisfăcător. Ai fi putut s-o faci. M-ai fi putut păcăli uşor deşi stăteam îmbrăcată în mijlocul patului cu urechile ciulite aşteptând să aud deschiderea uşii, pentru a veni după tine.
- De ce-as fi facut-o?! Cei de la poliţia spaniolă mi-au dat un răspuns ferm “cazul a fost clasat”. Exact ceea ce bănuiam, am vrut doar să confirm. N-am spus nimic atunci, aş fi făcut-o cu atât mai puţin acum. Şi-apoi mi-am spus că poţi fi o companioană extraordinară dacă te relaxezi un pic. Şi cum eu sunt tot timpul singur…
- Poftiiim…???
- Sunt sigur ca asta gândeşti şi tu. Eşti o fată isteaţă. Chiar foarte. Dacă m-ai ucide ar trebui să alergi din nou. Dacă ai rămâne în apropierea mea m-ai avea tot timpul sub ochi, ai căpăta încredere şi ai scăpa complet de temerea că cineva te-ar putea turna.
- Eşti un idiot, nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva!
- Ştiu! Dar acum cu siguranţă îţi trece! Rotiţele au început să se învârtă în direcţia despre care-ţi vorbesc.Am avea amândoi numai de câştigat. Şi putem lua de acum încolo o singură cameră, am ieşi mai ieftin şi am scuti vorbele pe la colţuri. Ai văzut cum se uita puştiul ăla la noi. Într-un an ne-am putea chiar căsători. Apoi las slujba asta şi îmi iau una de birou, am deja o vârstă. Tu alegi unde să fie biroul. Undeva departe de Spania, unde e cald şi soare. Sudul Italiei?! O insulă în Grecia?! Coasta Dalmatică?! După aia facem şi doi copii. Hmmm… poate trei. Ei, ce spui, e tentant?
- Eşti un cretin, dar unul absolut delicios! Recunosc că sună bine propunerea ta, al dracului de bine. Opreşte naibii şi lasă-mă să urc în faţă!