Suerte de matar (partea întâi)

A apărut în faţa mea ca o nălucă. M-am speriat grozav, am tras de volan spre centrul şoselei, apoi am frânat. Eram în mijlocul pustiului, n-avea ce să caute acolo. A alergat spre maşină, a deschis portiera şi m-a întrebat candidă.
- Mergi către Hara?
Întrebarea mi se părea de domeniul absurdului. Eram probabil la o sută de kilometri depărtare de cea mai apropiată aşezare omenească, era un frig de crăpau pietrele, iar ea mă întreba dacă merg către Hara, un sătuc mic aruncat la dracu-n praznic în drumul spre Oslo.
- Urcă.
Avea o pereche de blugi strânşi pe picior, cizme îmblănite urcând până la jumătatea gambei, mănuşi de blană cu un singur deget, o jachetă groasă de iarnă cu glugă şi un zâmbet continuu curgător.
- Ce naiba cauţi prin pustietatea asta pe jos?
- Merg la nişte prieteni. Şi n-am maşină. Nici bani! – mi-a răspuns în bărbie în timp ce-şi scotea mănuşile şi-şi dezvelea faţa de sub gluga ca o cască de cosmonaut. E frig, brrr!
- Vii de departe?
- De foarte departe. Din locuri mult mai calde – a bombănit din nou încercând să descheie fermoarul jachetei cu mâinile înghetate.
Am privit-o cu coada ochiului. Era o femeie tânără cu trăsături frumoase şi un corp asijderea. Avea părul blond drept coborând peste umeri şi faţa rotundă cu rostogoliri dulci. Nu ştiam ce vârstă să-i dau. Putea fi o puştoaică cu alură matură cum erau majoritatea puştoaicelor din partea aceea de lume sau la fel de bine putea trece drept o femeie trecută binişor de treizeci de ani.
- Nici tu nu pari de pe aici.
- Nu! Sunt cu treburi.
- Ce fel de treburi? Cu ce te ocupi? – a continuat să mă descoasă cu dezinvoltură de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea.
- Sunt comis-voiajor.
- Comis voiajor? – a început ea să hohotească, dezvelindu-şi dinţii albi frumos aliniaţi ca soldaţii la paradă. Credeam că acum cu internetul care ajunge în cel mai îndepărtat coltişor de lume nici nu mai există o asemenea meserie. Şi ce vinzi?
- Şuruburi!
- Şuruuuuuburi – a căscat ochii spre mine, împreunând sprâncenele.
- Da, dar nu orice fel de şuruburi. Şuruburi pentru reparat oase. Sunt speciale. Uneori pot fi folosite şi pentru reparat suflete. Ai vreo problemă de remediat? – am încercat eu o glumă, dar nu m-a băgat în seamă.
- Vrei să dăm drumul la muzică?! Îţi place Madeleine Peyroux? Jazz…
Am rotit butonul aparatului şi muzica a invadat interiorul maşinii.
“Smile though your heart is aching
Smile even though it's breaking
When there are clouds in the sky
You'll get by.”

Am ajuns târziu la motel. Ea şi-a pus pe umăr rucsacul cu un gest rapid şi abil de excursionist profesionist, în timp ce eu m-am grăbit să-mi scot valijoara din portbagaj cu mişcări de orăşean nedestupat.
- Cred că de aici drumurile noastre se despart.
- Da. Mulţumesc foarte mult pentru drum – mi-a întins ea mâna.
N-a fost să fie însă aşa şi împotriva oricăror previziuni drumurile noastre aveau să se unească pentru încă o bună bucată de vreme.
- Camera 20 pentru domnul şi 21 pentru doamna – ne-a zâmbit băiatul de la recepţie profesional şi cu oarecare subînţeles în timp ce ne întindea cheile. “Heiii… ştiu prea bine că e doar un paravan şi doamna are să sfârşească în aşternuturile tale cât de curând. Doar nu sunteţi primii care veniţi aici cu aceeaşi maşină şi apoi îmi cereţi camere separate” părea să spună privirea băiatului.
- Cred că o să ne mai vedem dacă stăm unul lângă altul – a mustăcit ea, în timp ce descuiam amândoi uşile camerelor. Pleci dimineaţă?
- Da. Foarte. Tu?
- Eu o să mai rămân o zi două – trebuie să aranjez întâlnirea cu prietenii.
Primul impuls a fost să-i propun să o duc mai departe. Am ezitat însă o fracţiune de secundă suficient cât uşa ei să se deschidă şi-apoi să se închidă în urma-i. Era simpatică.

Sala de mese, căci nu putea fi numit propriuzis un restaurant, era de-a dreptul cazonă. Câteva mese şi scaune din lemn brut, o încăpere lipsită aproape total de căldură şi culoare, fără feţe de mese, fără perdele, fără tablouri sau alte nimicuri tresărind pe pereţi. Doar într-un colţ un tonomat, o piesă rară pe care proprietarul o păstrase nu neapărat pentru a face muzică cât mai ales istorie. Am cerut o porţie de pinnekjott şi un pahar mare de akevitt în speranţa ca voi avea un somn lung şi odihnitor.
Ea a apărut la cinci minute după mine. Mai târziu aveam să înţeleg că nimic nu fusese întâmplător şi că probabil ascultase dinapoia uşii cum ies, aşteptase preţ de-o răsuflare, apoi coborâse la rându-i. Mi-a tăiat respiraţia de cum s-a ivit. Era complet schimbată. Dacă la prima întâlnire avea un aer tineresc şi sport, acum era elegantă de-a dreptul şi absolut răpitoare, deşi circumstanţele momentului nu erau deloc favorabile. Avea o bluză de lână pe gât, dar care îi lăsa braţele complet dezgolite, stropită pe piept cu un şirag de mărgele roşii, probabil din lemn de tec. În jos o fustă scurtă, tot din lână aş fi zis, deschisă de asemenea la culoare, abia îi acoperea torsul, în timp ce picioarele lungi erau învelite într-un dres gros în aceeaşi nuanţă cu bluza. Era mai înaltă decât părea de departe. O pereche de botine castan cu un lănţic subţire auriu căzând într-o parte completa ţinuta.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să o privesc atent pentru a fi sigur că este aceeaşi femeie pe care o adusesem cu maşina. Lucru confirmat, mai ales după ce i-am privit ochii. Ochii erau cu siguranţă aceiaşi, pentru restul n-aş fi băgat mâna în foc. Apoi gândul mi-a fugit la rucsăcelul ei. Probabil că în afara lucrurilor pe care le purta altceva nu mai încăpea în el, ceea ce mi s-a părut neaşteptat şi ciudat. Când s-a oprit în faţa mea, m-a izbit în nări parfumul delicat de flori de câmp, dărâmând şi ceea ce mai rămăsese în picioare în urma impactului vizual. Întreg ansamblul emana o fascinaţie magnetică, deşi nu avea nimic provocator, nici măcar subraţul care-mi smulgea privirile subţiindu-le în fir rostogolit şi legăndu-le mosor.
- Bună seara. Pot să şed lângă tine? – m-a întrebat zâmbind. Se pare că nu mai e altcineva p-aici şi n-aş vrea să mănânc singură.
A privit apoi rotund încăperea, timp în care zâmbetul i-a dispărut, fixându-şi în cele din urmă ochii pe tonomat.
- Frumoasă piesă!
A cerut un pahar de brennevin şi friptură de cerb cu legume, apoi s-a întors către mine, gest care a mai adus două surprize. Prima, părul. Nu-l observasem atunci când intrase, dar nu mai era nicidecum drept cum îmi păruse în maşină, ci plin de volum, cu rostogoliri de valuri, dansând languros la fiece mişcare a capului. Era uluitoare vraja ce-l transformase. Iar a doua, bustul generos care ar fi tăiat respiraţia oricărui pământean cu oarece ustensile în pantaloni. Şi ca să completeze tabloul asomatic, două sfârcuri indecente, frezate probabil la vreun strung pentru sâni hiperobraznici, împungeau materialul gata să iasă prin ţesătură. Am simţit cum mă trec năduşelile. Şi ea a simţit, căci a pus picior peste picior scoţând de sub masă gambele violin arcuite. Iar mai târziu un pic, pentru a-mi prezenta şi terminaţiile de dincolo de genunchi ale gambelor, s-a ridicat de pe scaun şi s-a apropiat de tomomat cu mers de felină, domol, trecând încet un picior prin faţa celuilalt şi lăsându-l apăsat în podea dincolo de tocul deja înşurubat, rostogolind înaintea privirii mele bolnave fesele rotunde ca două mingi medicinale. A meşterit două secunde la el, apoi s-a întors zâmbind larg către mine.
- Dansezi? Ufff… e grozav de plictisitor aici! N-am găsit Madeleine Peyroux dar au Diana Krall. E OK?
Pulpele îi erau ameţitoare iar posteriorul cărnos şi tare ca două spinări de orci înfometate. Am dat din cap precum căţelul din parbriz şi m-am înfăşurat în jurul trupului ei ca vâscul în jurul bradului. Capitulasem complet. În mai puţin de zece minute!

Când am ajuns în cameră mi-a făcut vânt în pat iar ea s-a lipit cu spatele de uşă trecându-şi arătătorul prin spaţiul îngust dintre buze, ca şi cum ar fi încercat să deschidă un fermoar imaginar. Cu un gest calculat a ridicat bluza peste cap dezvelindu-şi sânii plini. Iar sfârcurile nu erau nicidecum frezate la vreun strung pentru sâni hiperobraznici, ci erau complet naturale şi bine înfipte în bazăl. Apoi nu mai ştiu nimic din tot ce s-a întâmplat. Chiar nu mai ştiu! Doar feliile de lumină portocalie venind de la reclama luminoasă din stradă dând pielii ei o alură imaterială, astrală şi privirea scormonind dejurîmprejurul ca două lasere subţiri şi extrem de tăioase.
În cele din urmă am căzut doborât. Fabulos, absolut fabulos! Cu ochii în tavan contemplam gâfâind nemurirea şi nu reuşeam să-mi scot din cap nedumerirea. Fusese doar o preafericită întâmplare sau totul fusese premeditat? Nu sunt un bărbat care să umezească dorinţele femeilor. Sunt tern, fad, ca un curcan fără mirodenii, lipsit de strălucire, de arome. Şi atunci de unde patima cu care mă devorase, de unde pofta sălbatecă?! Nu putea să fie decât preparată din gelatină groasă ca un lutefisk, nicidecum zvâcnind din înlăuntruri fierbinţi. În plus, femeia îmi părea cunoscută. Abia în pat, printre gâfâieli, mi-am dat seama de asta. Privirea, privirea era cea care-mi scotocea aducerile-aminte. Îmi părea cunoscută deşi chipul femeii nu-mi spunea mai nimic. Şi culmea, în întuneric părea că se profilează şi mai bine imaginea trecutului, ca o devoalare în camera obscură a unei poveşti cinematografice de demult.
Iar când a ieşit complet goală din baie, a stins lumina, în timp ce ochii au cotinuat sa scânteieze. Şi-atunci mi-am amimtit. Şi am îngheţat. O cunoşteam pe femeie, desigur că o cunoşteam. Iar circumstanţele întâlnirii noastre fuseseră sângeroase. La propriu.

- Alo, politia din Sepulveda? Aş vrea să lămuresc o problemă legată de o crimă care a avut loc în urmă cu aproximativ doi ani. O femeie care a împuşcat un bărbat. Da, da… Îmi pare rău, nu pot vorbi mai tare, trebuie să vorbesc în şoaptă…

(va urma)