joi, 1 decembrie 2016

ziua ca o vrabie pe pervaz

am deschis fereastra apoi m-am vârât înapoi sub așternut
mijea lumina și era frig
ziua s-a așezat pe pervaz ca o vrabie
ciugulind din noaptea prelinsă printre crăpăturile tocului
avea trupul subțire și străveziu
i se vedeau oasele ca un pumn de dorințe subțiri
nu, nu, nu intra încă
i-am spus acoperindu-mi cu grijă conturul
vrabia mi-a privit
pe obrazul stâng cu un zâmbet
iar pe cel drept cu o suspiciune
ascunzirea sub pătură ca o lacrimă suspendată
între ochiul fremătând acumul
și palma culegând neliniști
n-ai putea să te duci și să vii înapoi mâine
am întrebat cu jumătate de gură
și ziua și-a desfăcut aripile
lăsând inima-mi să tresară asupra zborului
pasărea avea în cioc fărâme de soare
dar penele îi erau cenușii ca ale oricărei vrăbii
eu am întrebat-o tăcut
de ce ai vrabie ciocul aurit și penele cenușii
ea imediat mi-a răspuns
ca să mă petreci mai bine
m-am uitat lung și aripile păsării au început să se înfoaie
din ce în ce mai mult ca un curcan trufaș se înfoia vrabia
împlinindu-se tot mai mult și mai mult
până a devenit copac rămuros
acoperind cu ramurile-i înfrunzite fereastra
și dezvelind noaptea

4 comentarii:

Irina spunea...

Atunci noaptea trebuie ca e ca o mierla, mai neagra, mai tuci, mai putin guresa decat vrabia.
Noaptea ne ghiceste mai usor conturul, ba parca ne pipaie mai intim decat orice gand ascuns...
Insa la tine pe pervaz a venit in zbor ziua. Fie-ti.

mosu spunea...

:) chiar asa ma gandeam, ca noaptea trebuie sa fie o mierla, sa-i auzi cantecul prin vise....

Ella spunea...

Superbe versurile tale ☺️ Chiar o mare bucurie så-ti descopår blog-ul

mosu spunea...

Multumesc Ella! Ma bucur ca ti-au placut. Sper sa-ti mai placa si altele....