ziua ca o vrabie pe pervaz

am deschis fereastra apoi m-am vârât înapoi sub așternut
mijea lumina și era frig
ziua s-a așezat pe pervaz ca o vrabie
ciugulind din noaptea prelinsă printre crăpăturile tocului
avea trupul subțire și străveziu
i se vedeau oasele ca un pumn de dorințe subțiri
nu, nu, nu intra încă
i-am spus acoperindu-mi cu grijă conturul
vrabia mi-a privit
pe obrazul stâng cu un zâmbet
iar pe cel drept cu o suspiciune
ascunzirea sub pătură ca o lacrimă suspendată
între ochiul fremătând acumul
și palma culegând neliniști
n-ai putea să te duci și să vii înapoi mâine
am întrebat cu jumătate de gură
și ziua și-a desfăcut aripile
lăsând inima-mi să tresară asupra zborului
pasărea avea în cioc fărâme de soare
dar penele îi erau cenușii ca ale oricărei vrăbii
eu am întrebat-o tăcut
de ce ai vrabie ciocul aurit și penele cenușii
ea imediat mi-a răspuns
ca să mă petreci mai bine
m-am uitat lung și aripile păsării au început să se înfoaie
din ce în ce mai mult ca un curcan trufaș se înfoia vrabia
împlinindu-se tot mai mult și mai mult
până a devenit copac rămuros
acoperind cu ramurile-i înfrunzite fereastra
și dezvelind noaptea